Resimt o alergie tot mai accentuată faţă de pisălogi, faţă de logoreici, de indivizii torenţiali care vor să te ia cu asalt, să te inunde cu propriul lor eu. Sunt un om obosit şi nu mă mai suport nici pe mine ’’în doze mari’’.
Senzaţia ca de fapt subvieţuiesc, că mă tărăsc pe la ’’colţurile’’ vieţii, că locuiesc la subsolul existenţei, mereu în penumbră.
Voyeurismul românesc nu ţine de istoria recentă. Toţi aceşti voyeuri ai dezastrelor care se hrănesc din Ştirile de la ora 5 & Dan Diaconescu în direct sunt strămoşii direcţi ai celor care îşi făceau ferestre la spatele caselor pentru a observa mai bine mişcările vecinilor, ai ţaţelor care supervizau totul cu ochi vultureşti de pe marginea prispei.
Realul este opera unor scriitori plictisiţi şi probabil destul de mediocri.
Poate fi iubită o ţară unde torţionarul primeşte o pensie mai mare decât cel torturat? O ţară fără istorie care nu are nici măcar scuza ’’eternitaţii’’?
Credeam că ajunsesem la un nihilism în metastază, din acela care are drept unic deznodământ mântuirea prin cavou. Uneori mă flatam singur şi mă închipuiam un soi de Kirilov valah, e drept mai lipsit de anvergură, mai superficial. Totuşi, faptul că mai am micile mele vanităţi, că sunt deseori străbatut de entuziasme, că mă las purtat uneori de valul libidinal, îmi invalidează acest diagnostic, iar acest lucru mă umple de un soi de ruşine.
Apelul la revoluţie politică -foarte la moda azi, pe vremea crizei-mă lasă rece, ba uneori mă deranjează. Nu mă atrage decât o eventuală revoluţie ontologică, care este însă pur individuală.
