Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi, pe roata acestei lumi, nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat
lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.
Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei, pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme de vite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pamântul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias ş-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche, Vornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încât simţim şi azi plăcere citind ce vrednic şi cu virtute român a fost Maria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lânga altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei între ei. Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpa, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că – întorcându-ne la cărarea noastră bătută – orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice e organic se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel şi, pe când Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău.
Cum numim însă pe aceia care zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greş care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c o alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă? Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun? Da’-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plati. Da’-i şcoală rea, da’ nu ştiu profesorii carte, da’ ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boală de vite?… Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune. Am aratat, într-un rând, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău. Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipseşte tocmai nouă.
(Din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în “Timpul” – 1877)
