Tulcea, un oraş în tranziţie (Evoluţia portului popular tradiţional dobrogean)

Dobrogea este un teritoriu cu o istorie şi tradiţie fascinante despre care, din păcate, nu se ştie aproape nimic. Teritoriul Dobrogei de Nord a fost locuit din cele mai vechi timpuri, existând urme materiale aparţinând paleoliticului mijlociu şi superior (100 000-10 000 i.Hr.)care au fost descoperite la Babadag, Slava Rusă (com. Slava Cercheză), Baia, Beidaud şi Enisala (com. Sarichioi), iar mezoliticului (10 000 – 5500 i.Hr.) la Garvăn şi Luncaviţa.

Populaţia din Dobrogea nu se diversifică numai în funcţie de etnicitate, ci şi după religie, cultură, tradiţii, cutume, care fac din această zonă un areal unic în România, fapt ce-i sporeşte cu atât mai mult fascinaţia.

Încă de la începuturi regiunea este supusă la schimbări climatice evidente, astfel că îşi fac apariţia elemente etnice şi culturale străine, originare din stepele aflate în zona de nord a Mării Negre – numite în mod convenţional indo-europeni, fapt ce va produce marile restructurări de ordin etnic şi lingvistic.

În cursul sec.VII – IX d.Hr., invazia slavă a determinat abandonarea oraşelor şi, implicit, a vieţii urbane în provincia Scythia Minor (teritoriul actual al Dobrogei). Imperiul însuşi trece printr-o perioadă de criză – de conflicte permanente cu proto-bulgarii, avarii, perşii, uzii, cumanii şi pecenegii, materializată şi prin pierderea controlului asupra Dobrogei. Schimbările în cultura şi mentalitatea populaţiei au dus la apariţia unei noi culturi, cultura Dridu, specifică spaţiului balcano-dunărean.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân Dobrogea ajunge hotarele Ţării Româneşti. La sfârşitul domniei lui Mircea turcii reuşesc să pună stăpânire sa fie înglobată în pe sudul Dobrogei, pentru ca imediat după căderea Chiliei (1484) întreaga Dobroge să treacă sub stăpânirea Imperiului Otoman, în vremea sultanului Baiazid al II-lea. Nu lipsesc încercările de a scoate Dobrogea de sub stăpânirea otomană: Mihai Viteazu atacă garnizoanele otomane de la Măcin, Babadag, Hârşova, Tulcea, iar Aron vodă, domnitorul Moldovei, intervine în atacurile de la Iasacea şi Chilia.

După o perioadă de pace şi relativă prosperitate, începând cu a doua jumătate a sec. XVIII Dobrogea devine teatru de război în confruntările ruso-turce sau austro-ruso-turce, ceea ce va duce la distrugerea fortificaţiilor de la Babadag, Isaccea, Tulcea, Măcin. Fireşte, toate evenimentele petrecute la începutul sec. XIX în Ţările Române au găsit ecouri şi în Dobrogea, fapt cunoscut din presa vremii sau corespondenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi literare ale timpului.

Războiul pentru câştigarea independenţei de stat a României a readus între hotarele statului român şi Dobrogea. A urmat o perioadă de integrare administrativă, socială şi culturală a noi provincii în cadrele statului român. După acest moment Dobrogea va evolua firesc, în cadrele statului român, cu particularităţile ce ţin de prezenţa pe teritoriul său a peste 15 populaţii printre care: romani, bulgari, rusi, lipoveni, mocani, greci, armeni, evrei, germani, tatari, aromani, turci, ucrainieni, rromi si alte diferite nationalitati.

Modul de viaţă şi sistemul de credinţe şi obiceiuri înscrie zona în aceleaşi coordonate ale coetnicităţii din Dobrogea cu deosebirile fireşti datorate pe de o parte habitatului, pe de altă parte trăsăturilor etniilor care convieţuiesc aici. Convieţuirea paşnică între aceste etnii a fost posibilă datorită mediului geografic, a tipului de aşezări, a religiei asemănătoare (ortodoxismul), a concepţiilor asupra lumii şi vieţii (aceleaşi în acelaşi moment al dezvoltării sociale şi istorice) factori care au dus, dincolo de aculturaţie, la interferenţe ce s-au concretizat – în timp – ca izomorfisme ale factorilor de civilizaţie şi cultură.

Convieţuirea românilor cu celelalte etnii (ucraineni, lipoveni) încă din vremuri anterioare secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a determinat anumite similitudini în manifestarea unor fapte şi aspecte de viaţă tradiţională, dar şi menţinerea unor diferenţe (deosebiri) care devin aspecte distincte, individualizând una sau alta din etniile care au trăit şi trăiesc deopotrivă în acelaşi mediu (natural şi social).

Datorită faptului că memoria colectivităţii nu reţine decât date de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, este dificil de stabilit arhetipurile unor aspecte de viaţă tradiţională (vestimentaţie, manifestarea anumitor tradiţii, motive folclorice). Mutaţiile fireşti care au intervenit în viaţa tradiţională s-au manifestat în acest spaţiu, ca de altfel în întreaga Dobroge, printr-o influenţă a oraşului de foarte devreme, ceea ce a determinat ca multe din obiecte sau materiale să fie cumpărate deopotrivă de români şi de celelalte etnii, de la Ismail, Tulcea şi Chişinău.

Daca ne referim strict la vestimentaţie, în întreg arealul Deltei Dunării s-a purtat o vestimentaţie confecţionată din materiale industriale şi cu o anume influenţă a modei orăşeneşti. Din perspectiva influenţei orăşeneşti, după 1930 în vestimentaţia populaţiei din acest microareal ca şi al întregii delte (mai ales în ce priveşte populaţia românească şi ucraineană) apar anumite elemente noi: rochia confecţionată din lână ţesută în casă este înlocuită cu cea din materiale industriale şi era cusută, în general, la Izmail, Chilia (de fapt Chilia Nouă), Tulcea; rochia începe să fie înlocuită de fusta cu volan creţ şi de bluza cu croială simplă. 

În ceea ce priveşte vestimentaţia bărbătească, croiul pantalonilor era cel „nemţesc” cu linia obişnuită a celui de azi, dar mai largi în partea de jos; haina groasă de iarnă avea de asemenea croiala apropiată celei de astăzi. Aceste aspecte relevă faptul că deja la începutul secolului al XX-lea, costumul acestei populaţii purta însemnele unei vestimentaţii cu influenţe orăşeneşti, fenomenul accentuându-se în jurul anilor 1925-1930.

Ca şi similitudini în vestimentaţia etniilor se poate vorbi despre influenţa foarte devreme a modei orăşeneşti, a materialelor industriale, iar în contextul acestor similitudini se detaşează numai câteva elemente particulare ale vestimentaţiei lipoveneşti („pois”-ul = brâul, „chicica” = legătura de cap a femeii pusă direct pe cap) celelalte fiind înlocuite cu o vestimentaţie, deseori, contemporană.

Ca şi diferenţă, la nivelul microarealelor, şi nu al etniilor, se poate considera un aspect al vestimentaţiei ce ţine de influenţa populaţiei ucrainene. În unele sate (Chilia, Sf. Gheorghe) cu   populaţie mixtă (română şi ucraineană) apare în costumul bărbătesc „cămaşa cu manişcă” (o bucată de pânză aplicată peste piepţii cămăşii şi la manşete) care aparţine ca notă originală populaţiei ucrainene şi pe care populaţia românească a acceptat-o.

Un aspect particular al vestimentaţiei l-a constituit întotdeauna portul popular. O definiţie a costumului popular ar putea fi ,,hainele purtate de ţărani, pe care aceştia şi le fac singuri.” Costumul popular românesc, ca şi oricare alt costum popular (sau naţional) este o combinaţie a tradiţiilor locale, a aşezării geografice, a climei, precum şi a posibilităţilor economice. Costumul popular, de asemenea, reflectă şi starea socială sau ocazia cu care este purtat. Exisă o mare varietate de costume populare. În general până la 1850 la costumul popular naţional, şi în particular la cel dobrogean au intervenit foarte puţine schimbări. După 1850, când pe piaţă au apărut pânzeturi, aţe de brodat, etc., iar călătoriile au devenit mai sigure şi mai uşoare, au început să apară schimbări semnificative la hainele tărăneşti. Pânzeturile de gata şi aţele viu colorate au făcut ca hainele să fie mai bogat şi mai colorat ornamentate. Uşurinta în călătorie a făcut ca multe diferenţe zonale să dispară.

Costumul  popular românesc din  Dobrogea  se  înscrie  prin  toate  elementele  ce  le  deţine în stilistica  spaţiului  dunărean. Este  cămaşa  dreaptă, cu  două  pestelci  cu „pisc” , la  femei  şi  cămaşa  tot  dreaptă  cu  pantaloni  largi, încreţiţi ( închişi  la  culoare) şi  brâul  roşu  la  bărbaţi. Costumul  femeiesc  purtat  de  populaţia  băştinaşă  din  Dobrogea  se  compune  din  diferite  piese. Pe  cap  se  poartă  tulpanul ( în  perioada  mai  veche, fesul )  care-i  susţine  părul  peste  care  se  pune  marama  de  borangic. Aceasta  a  fost  înlocuită  încă  din  secolul  trecut  cu  năfrămi  dreptunghiulare, purtând  diverse  denumiri. Cămaşa  lungă  se  îmbracă  direct  pe  corp  iar  peste  poalele  cămăşii  se  leagă  cele  două „pestelci”,  alese  dreptunghiulare, una-n  faţa  şi  alta  în  spate, fixate  de  talie  cu  baierele. În   unele  cazuri  îşi  mai  încingeau  mijlocul  cu  bete,  peste  pestelci. Incălţămintea  femeilor  în  ţinută  de  sărbătoare „la  lume” erau  „imineii” purtaţi  cu  ciorapi  împletiţi  din  bumbac. La  lucru  purtau  şi  opinci  legate  cu  „vânari” peste  „obiele”. Fusta, ţesută  din  lână, este  purtată  peste  poalele  albe. Pestelca  se  purta  numai  în  faţă  la  costumul  cu  fustă. 

Costumul  popular  bărbătesc  se  compune  din  pălărie  de  pâslă  sau  pai   vara  şi  căciulă  iarna, cămaşă , pantaloni, brâu, bete  sau  curea  şi  ilic. Încălţămintea  bărbaţilor  erau „condurii” la  costumul  de  sărbătoare  şi  opincele  la  muncă. În  timp  răcoros  se  poartă  haina de „aba” sau  pieptare  şi  cojoace  din  blană  de  ovină.

La fel de colorat este şi costumul popular tradiţional lipovenesc. Costumul  femeiesc  de astăzi  a  moştenit  destul de  multe  elemente  din  vechiul  port, mai  ales  în  croiul  fustelor  largi  cu  poale  lungi  şi  al  bluzelor  scurte. Costumul  vechi  femeiesc  de   sărbătoare  era  lucrat  tot  din material  de  fabrică, mai  ales  mătăsuri, catifele  şi  stofe  subţiri  de  lână. Caracteristica  fundamentală  a  costumului  lipovenesc  era  dat  de  culoare. Fustele ( iupca ) şi  bluzele  de  diferite  tipuri (  cofta , cufaica, cuţaveica ), dintre  care  unele  se  purtau  vara  altele  iarna, erau  făcute  din  materiale  de  culori  vii. Uneori  fusta  era  de  culoare  galben  roşie, iar  bluza  de  alta ( verde, violet ), combinarea  culorilor  constituind  o  preocupare  esenţială. Fustele  se  încing  cu  un  brâu  de  lână  îngust  de  1 -2 cm, terminat  cu  ciucuri  şi  de  care  este  prinsă  o  punguliţă. În  ansamblul  costumelor  din  Dobrogea  costumul  lipovenesc  aduce  nota  sa  proprie, caracteristică  prin  pete  mari  de  culoare.

 Costumul  lipovenesc  bărbătesc  de  astăzi , atât  cel  de  lucru  cât  şi  cel  de  sărbătoare, este  costumul  orăşenizat  de  uz  general. Vechiul  costum  lipovenesc  se  poate  reconstitui  doar  pe  baza  unor  piese  izolate  păstrate  de  oameni  mai  în  vârstă. Nici  aceştia  nu  le  poartă  ca  pe  un  costum  întreg, ci  separate  şi  numai  la  anumite  ocazii. Astfel  s-au  păstrat  puţine  exemplare  de  pedeucă, o  haină  lungă  de  stofă  de  culoare  albastru  închis  care  se  poartă  pe  deasupra  ca  un  caftan  şi  care  a  devenit  o  haină  de  ceremonie  pe  care  o  îmbracă  bătrânii  când  merg  la  biserică.  Din  vechiul  costum  bărbătesc  mai  pot  fi  amintite  cămăşile  largi ( rubaşca ) cu  încheietura  într-o  parte  a  gâtului, colorate  în  tonuri  vii : roşii, albastre, verzi. Peste  mijloc  cămăşile  se  încingeau  cu  un  brâuleţ  foarte  îngust ( pois ) lucrate  din  lână  în  diferite  culori  şi  terminat  la  capete  cu  câţiva  ciucuri  lăsaţi  să  atârne  pe  şold. Acesta  este  tot  ce-a  mai  rămas  din  vechiul  costum  bărbătesc. În  transformarea  atât  de  puternică  a  acestui  costum  a  jucat  un  rol  important  şi  natura  ocupaţiei -pesciutul- care  necesită  un  tip  special  de  haină  de  protecţie, confecţionată  din  piele  sau  din  pânză  impermeabilizată  cu  ulei  din  in  fiert.

De asemenea, foarte interesante sunt şi porturile populare tătăreşti şi turceşti. Materialele  din  lână, mătase  şi  bumbac, firiturile  din  aur  şi  argint, compunerea  costumului  şi  compoziţia  ornamentală  deosebesc  puternic  creaţiile  acestor  minorităţi  de  cele din restul Dobrogei in general, Tulcei in particular. Ieşirea  Dobrogei  din  cadrul  vechiului  Imperiu  Otoman  a  dus  la  slăbirea  legăturilor  grupului  turco-tătar  local  cu  populaţia  turcească  din  Asia  Mică. Odată  cu  aceasta, materialele  orientale  care  intrau  în  componenţa  vechiului  costum  oriental  au  devenit  din  ce  în  ce  mai  rare. Mătăsurile  vărgate, ţesuturile  luxoase  ca  brocartul  şi  atlazul, cordoanele  cu  filigan  de  argint, mărgelele  şi  sidefurile  sau  pâsla  fină  au  început  astfel  să  fie  tot  mai  puţin  întrebuinţate. Integrarea  în  grupul  majoritar  al  populaţiei  locale  a  contribuit  la  părăsirea  vechiului  costum  caracteristic. Astăzi  acest  costum  se  păstrează  în  lăzile  bătrâneşti, fiind  folosit  la  manifestaţiile  artistice. Semnificaţia  sa  socială  aproape  a  dispărut, el  având  astăzi  un  interes  documentar. Şalvarii  din  stambă  sunt  purtaţi  azi  doar  de  femeile  în  vârstă, în  schimb “feregeaua” purtata  pe  cap  de  turcoaice  s-a  purtat  într-o  oarecare  măsură, fiind  legata de  religie. Bătrânii  mai  poartă  şalvari, brâu  şi  fes  de  culoare  albă, din  lână  nevopsită. Costumul  femeiesc  prezintă  trei  variante: costumul  de  pasali ( rochie ), costumul  cu ieteclic( fusta )  şi  cel  cu  şalvari, corespunzător  celor  trei  grupe  din  sânul  populaţiei: tătari, crimeeni, tătari  nogai  şi  turci.

Cel  mai  unitar  şi  care  dă  o  imagine  a  bogăţiei  costumului  tătăresc  este  cel  cu  ieteclac  în  care  apar  şi  produse  ale  industriei casnice  textile. Ca  piese  componente  importante  sunt: ilicul (saltar) în  diferite  variante, din  catifea  cusut  cu  fir  de  aur  sau  argint; piptarul (aldina solomon) şi  fusta  (iteclic)  confecţionate  din  pânză  albă  cu  broderii multicolore  executate  la  gherghef. Ornamentele  sunt  tipic  orientale : garoafa, chiparosul, sacsiia  sunt  dispuse  în  două  straturi  suprapuse. Broderia  nu  lasă  spaţii  goale, coloritul  este  viu: roşu, verde, violet. Costumul  acesta  se  completează  cu  legături  pe  cap compusă  dintr-o  pânză  de  borangic  colorat  verde, violet  şi  o  maramă  fină  din  pânză  împodobită  cu  flori  brodate  în  gherghef. Cordonul  în  filigran (cancoi  cusac)  încinge  mijloacele  femeilor. Papuci  (terlic) împletiţi  din  lână  şi  care  se  încalţă  peste  ciorapii  din  lână (pomicli  şorap)  au  de  asemenea  elemente  decorative.

Portul tradiţional al aromânilor face parte din marea şi diversificata categorie a costumului balcanic. Costumul aromânesc, spre deosebire de cel lipovenesc şi cel tătaro-turc, atat în varianta lui masculină cât şi în cea feminină, se compune din piese numeroase şi diverse (,,chiptare’’, ,,fustane’’, ,,canduse’’, ,,poi’’, ,,giumidane’’, ,,sarica’’, ,,cioariti’’, ,,parpodzi’’ etc).

Portul tradiţional aromânesc se evidenţiază printr-un deosebit simţ al valorilor plastice, de tip sculptural. Ţesăturile groase, policrome, de lână sau păr de capră, deţineau ponderea în casa aromâneasca tradiţională. Ansamblul decorativ al ţesăturilor (,,doaga anflucata’’, ,,tenda’’, ,,misale’’, „capetaniu” etc) se distinge prin alăturarea unor suprafeţe de o mare sobrietate (grena, negru) cu pete de culoare ce imprimă o anume luminozitate (roşu, galben, violet, verde).

În compoziţia costumului aromânesc se remarcă prezenţa podoabelor care imprimă o anume strălucire şi care sunt confecţionate dintr-un aliaj de argint. Podoabele sunt folosite cu precădere în costumul femeiesc (,,tasul’’- un fel de disc prins pe căciula de postav; ,,mardzeale’’-mărgele, cingătoare cu paftale – ,,ploci’’, cercei – ,,minghiusi’’). În portul bărbătesc întâlnim o singură podoabă şi anume lanţul de prins briceagul (,,chiusteca di custura’’).

Este imposibil să redai în câteva pagini istoria şi tradiţiile întâlnite în Dobrogea, şi în special în Tulcea, un oraş cu diversitate culturală unică în România, şi cu alte elemente deosebite unice în Europa şi în lume şi cel mai reprezentativ aspect în acest sens îl constituie portul popular.

Portul popular reprezintă un document de viaţă şi trebuie considerat ca atare. Strâns legat de existenţa omului, costumul popular a reflectat în decursul timpului, aşa cum reflectă şi astăzi, mentalitatea şi concepţia artistică a unui popor. Costumul popular s-a dezvoltat odată cu istoria, fiind expresie a tradiţiilor îngheţate de-a lungul veacurilor. Formele de viaţă socială politice în care a trăit poporul român în general şi ţărănimea româna în special, îşi găsesc o oglindire plastică în felul de a se îmbrăca şi mai ales în felul de a ornamenta stilistic vestimentaţia.

În confecţionarea îmbrăcăminţii creatorul popular s-a supus anumitor “canoane” care stau la baza formei (croielii), a structurii costumului, a compoziţiei ornamentale, a amplasării acestora în spaţiu şi a coloritului.

Portul popular din judeţul Tulcea nu reprezintă numai semnul unei drepte preţuiri a creaţiei artistice din această parte a ţării, atât de puţin cunoscută în foarte multe privinţe, dar şi mărturia unei mari dragoste pentru oameni şi locurile cuprinse între tărâmurile dunărene.

Bibliografie:

Internet:

http://www.scribd.com/doc/17317024/Diversitatea-etnica-dobrogeana

http://miscarea.net/tulcea-veche.htm

http://www.comunitateaelenatulcea.ro/evenimente1.htm

http://www.restromania.com/About/AboutTulcea.htm

http://www.eliznik.org.uk/RomaniaPortul/

http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoBARAGAN.htm

http://www.enciclopedia-dacica.ro/neamul_romanesc/costumul.htm

Cărţi:

Portul popular românesc din județul Tulcea, Elena Secoșan, Steluța Pârâu

Estul şi Vestul Antic, Volumul 4, Capitolul 1, Gocha Tsetskhladze