Dobrogea este un teritoriu cu o istorie şi tradiţie fascinante despre care, din păcate, nu se ştie aproape nimic. Teritoriul Dobrogei de Nord a fost locuit din cele mai vechi timpuri, existând urme materiale aparţinând paleoliticului mijlociu şi superior (100 000-10 000 i.Hr.)care au fost descoperite la Babadag, Slava Rusă (com. Slava Cercheză), Baia, Beidaud şi Enisala (com. Sarichioi), iar mezoliticului (10 000 – 5500 i.Hr.) la Garvăn şi Luncaviţa.
Populaţia din Dobrogea nu se diversifică numai în funcţie de etnicitate, ci şi după religie, cultură, tradiţii, cutume, care fac din această zonă un areal unic în România, fapt ce-i sporeşte cu atât mai mult fascinaţia.
Încă de la începuturi regiunea este supusă la schimbări climatice evidente, astfel că îşi fac apariţia elemente etnice şi culturale străine, originare din stepele aflate în zona de nord a Mării Negre – numite în mod convenţional indo-europeni, fapt ce va produce marile restructurări de ordin etnic şi lingvistic.
În cursul sec.VII – IX d.Hr., invazia slavă a determinat abandonarea oraşelor şi, implicit, a vieţii urbane în provincia Scythia Minor (teritoriul actual al Dobrogei). Imperiul însuşi trece printr-o perioadă de criză – de conflicte permanente cu proto-bulgarii, avarii, perşii, uzii, cumanii şi pecenegii, materializată şi prin pierderea controlului asupra Dobrogei. Schimbările în cultura şi mentalitatea populaţiei au dus la apariţia unei noi culturi, cultura Dridu, specifică spaţiului balcano-dunărean.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân Dobrogea ajunge hotarele Ţării Româneşti. La sfârşitul domniei lui Mircea turcii reuşesc să pună stăpânire sa fie înglobată în pe sudul Dobrogei, pentru ca imediat după căderea Chiliei (1484) întreaga Dobroge să treacă sub stăpânirea Imperiului Otoman, în vremea sultanului Baiazid al II-lea. Nu lipsesc încercările de a scoate Dobrogea de sub stăpânirea otomană: Mihai Viteazu atacă garnizoanele otomane de la Măcin, Babadag, Hârşova, Tulcea, iar Aron vodă, domnitorul Moldovei, intervine în atacurile de la Iasacea şi Chilia.
După o perioadă de pace şi relativă prosperitate, începând cu a doua jumătate a sec. XVIII Dobrogea devine teatru de război în confruntările ruso-turce sau austro-ruso-turce, ceea ce va duce la distrugerea fortificaţiilor de la Babadag, Isaccea, Tulcea, Măcin. Fireşte, toate evenimentele petrecute la începutul sec. XIX în Ţările Române au găsit ecouri şi în Dobrogea, fapt cunoscut din presa vremii sau corespondenţa unor personalităţi ale vieţii politice şi literare ale timpului.
Războiul pentru câştigarea independenţei de stat a României a readus între hotarele statului român şi Dobrogea. A urmat o perioadă de integrare administrativă, socială şi culturală a noi provincii în cadrele statului român. După acest moment Dobrogea va evolua firesc, în cadrele statului român, cu particularităţile ce ţin de prezenţa pe teritoriul său a peste 15 populaţii printre care: romani, bulgari, rusi, lipoveni, mocani, greci, armeni, evrei, germani, tatari, aromani, turci, ucrainieni, rromi si alte diferite nationalitati.
Modul de viaţă şi sistemul de credinţe şi obiceiuri înscrie zona în aceleaşi coordonate ale coetnicităţii din Dobrogea cu deosebirile fireşti datorate pe de o parte habitatului, pe de altă parte trăsăturilor etniilor care convieţuiesc aici. Convieţuirea paşnică între aceste etnii a fost posibilă datorită mediului geografic, a tipului de aşezări, a religiei asemănătoare (ortodoxismul), a concepţiilor asupra lumii şi vieţii (aceleaşi în acelaşi moment al dezvoltării sociale şi istorice) factori care au dus, dincolo de aculturaţie, la interferenţe ce s-au concretizat – în timp – ca izomorfisme ale factorilor de civilizaţie şi cultură.
Convieţuirea românilor cu celelalte etnii (ucraineni, lipoveni) încă din vremuri anterioare secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, a determinat anumite similitudini în manifestarea unor fapte şi aspecte de viaţă tradiţională, dar şi menţinerea unor diferenţe (deosebiri) care devin aspecte distincte, individualizând una sau alta din etniile care au trăit şi trăiesc deopotrivă în acelaşi mediu (natural şi social).
Datorită faptului că memoria colectivităţii nu reţine decât date de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, este dificil de stabilit arhetipurile unor aspecte de viaţă tradiţională (vestimentaţie, manifestarea anumitor tradiţii, motive folclorice). Mutaţiile fireşti care au intervenit în viaţa tradiţională s-au manifestat în acest spaţiu, ca de altfel în întreaga Dobroge, printr-o influenţă a oraşului de foarte devreme, ceea ce a determinat ca multe din obiecte sau materiale să fie cumpărate deopotrivă de români şi de celelalte etnii, de la Ismail, Tulcea şi Chişinău.
Daca ne referim strict la vestimentaţie, în întreg arealul Deltei Dunării s-a purtat o vestimentaţie confecţionată din materiale industriale şi cu o anume influenţă a modei orăşeneşti. Din perspectiva influenţei orăşeneşti, după 1930 în vestimentaţia populaţiei din acest microareal ca şi al întregii delte (mai ales în ce priveşte populaţia românească şi ucraineană) apar anumite elemente noi: rochia confecţionată din lână ţesută în casă este înlocuită cu cea din materiale industriale şi era cusută, în general, la Izmail, Chilia (de fapt Chilia Nouă), Tulcea; rochia începe să fie înlocuită de fusta cu volan creţ şi de bluza cu croială simplă.
În ceea ce priveşte vestimentaţia bărbătească, croiul pantalonilor era cel „nemţesc” cu linia obişnuită a celui de azi, dar mai largi în partea de jos; haina groasă de iarnă avea de asemenea croiala apropiată celei de astăzi. Aceste aspecte relevă faptul că deja la începutul secolului al XX-lea, costumul acestei populaţii purta însemnele unei vestimentaţii cu influenţe orăşeneşti, fenomenul accentuându-se în jurul anilor 1925-1930.
Ca şi similitudini în vestimentaţia etniilor se poate vorbi despre influenţa foarte devreme a modei orăşeneşti, a materialelor industriale, iar în contextul acestor similitudini se detaşează numai câteva elemente particulare ale vestimentaţiei lipoveneşti („pois”-ul = brâul, „chicica” = legătura de cap a femeii pusă direct pe cap) celelalte fiind înlocuite cu o vestimentaţie, deseori, contemporană.
Ca şi diferenţă, la nivelul microarealelor, şi nu al etniilor, se poate considera un aspect al vestimentaţiei ce ţine de influenţa populaţiei ucrainene. În unele sate (Chilia, Sf. Gheorghe) cu populaţie mixtă (română şi ucraineană) apare în costumul bărbătesc „cămaşa cu manişcă” (o bucată de pânză aplicată peste piepţii cămăşii şi la manşete) care aparţine ca notă originală populaţiei ucrainene şi pe care populaţia românească a acceptat-o.
Un aspect particular al vestimentaţiei l-a constituit întotdeauna portul popular. O definiţie a costumului popular ar putea fi ,,hainele purtate de ţărani, pe care aceştia şi le fac singuri.” Costumul popular românesc, ca şi oricare alt costum popular (sau naţional) este o combinaţie a tradiţiilor locale, a aşezării geografice, a climei, precum şi a posibilităţilor economice. Costumul popular, de asemenea, reflectă şi starea socială sau ocazia cu care este purtat. Exisă o mare varietate de costume populare. În general până la 1850 la costumul popular naţional, şi în particular la cel dobrogean au intervenit foarte puţine schimbări. După 1850, când pe piaţă au apărut pânzeturi, aţe de brodat, etc., iar călătoriile au devenit mai sigure şi mai uşoare, au început să apară schimbări semnificative la hainele tărăneşti. Pânzeturile de gata şi aţele viu colorate au făcut ca hainele să fie mai bogat şi mai colorat ornamentate. Uşurinta în călătorie a făcut ca multe diferenţe zonale să dispară.
Costumul popular românesc din Dobrogea se înscrie prin toate elementele ce le deţine în stilistica spaţiului dunărean. Este cămaşa dreaptă, cu două pestelci cu „pisc” , la femei şi cămaşa tot dreaptă cu pantaloni largi, încreţiţi ( închişi la culoare) şi brâul roşu la bărbaţi. Costumul femeiesc purtat de populaţia băştinaşă din Dobrogea se compune din diferite piese. Pe cap se poartă tulpanul ( în perioada mai veche, fesul ) care-i susţine părul peste care se pune marama de borangic. Aceasta a fost înlocuită încă din secolul trecut cu năfrămi dreptunghiulare, purtând diverse denumiri. Cămaşa lungă se îmbracă direct pe corp iar peste poalele cămăşii se leagă cele două „pestelci”, alese dreptunghiulare, una-n faţa şi alta în spate, fixate de talie cu baierele. În unele cazuri îşi mai încingeau mijlocul cu bete, peste pestelci. Incălţămintea femeilor în ţinută de sărbătoare „la lume” erau „imineii” purtaţi cu ciorapi împletiţi din bumbac. La lucru purtau şi opinci legate cu „vânari” peste „obiele”. Fusta, ţesută din lână, este purtată peste poalele albe. Pestelca se purta numai în faţă la costumul cu fustă.
Costumul popular bărbătesc se compune din pălărie de pâslă sau pai vara şi căciulă iarna, cămaşă , pantaloni, brâu, bete sau curea şi ilic. Încălţămintea bărbaţilor erau „condurii” la costumul de sărbătoare şi opincele la muncă. În timp răcoros se poartă haina de „aba” sau pieptare şi cojoace din blană de ovină.
La fel de colorat este şi costumul popular tradiţional lipovenesc. Costumul femeiesc de astăzi a moştenit destul de multe elemente din vechiul port, mai ales în croiul fustelor largi cu poale lungi şi al bluzelor scurte. Costumul vechi femeiesc de sărbătoare era lucrat tot din material de fabrică, mai ales mătăsuri, catifele şi stofe subţiri de lână. Caracteristica fundamentală a costumului lipovenesc era dat de culoare. Fustele ( iupca ) şi bluzele de diferite tipuri ( cofta , cufaica, cuţaveica ), dintre care unele se purtau vara altele iarna, erau făcute din materiale de culori vii. Uneori fusta era de culoare galben roşie, iar bluza de alta ( verde, violet ), combinarea culorilor constituind o preocupare esenţială. Fustele se încing cu un brâu de lână îngust de 1 -2 cm, terminat cu ciucuri şi de care este prinsă o punguliţă. În ansamblul costumelor din Dobrogea costumul lipovenesc aduce nota sa proprie, caracteristică prin pete mari de culoare.
Costumul lipovenesc bărbătesc de astăzi , atât cel de lucru cât şi cel de sărbătoare, este costumul orăşenizat de uz general. Vechiul costum lipovenesc se poate reconstitui doar pe baza unor piese izolate păstrate de oameni mai în vârstă. Nici aceştia nu le poartă ca pe un costum întreg, ci separate şi numai la anumite ocazii. Astfel s-au păstrat puţine exemplare de pedeucă, o haină lungă de stofă de culoare albastru închis care se poartă pe deasupra ca un caftan şi care a devenit o haină de ceremonie pe care o îmbracă bătrânii când merg la biserică. Din vechiul costum bărbătesc mai pot fi amintite cămăşile largi ( rubaşca ) cu încheietura într-o parte a gâtului, colorate în tonuri vii : roşii, albastre, verzi. Peste mijloc cămăşile se încingeau cu un brâuleţ foarte îngust ( pois ) lucrate din lână în diferite culori şi terminat la capete cu câţiva ciucuri lăsaţi să atârne pe şold. Acesta este tot ce-a mai rămas din vechiul costum bărbătesc. În transformarea atât de puternică a acestui costum a jucat un rol important şi natura ocupaţiei -pesciutul- care necesită un tip special de haină de protecţie, confecţionată din piele sau din pânză impermeabilizată cu ulei din in fiert.
De asemenea, foarte interesante sunt şi porturile populare tătăreşti şi turceşti. Materialele din lână, mătase şi bumbac, firiturile din aur şi argint, compunerea costumului şi compoziţia ornamentală deosebesc puternic creaţiile acestor minorităţi de cele din restul Dobrogei in general, Tulcei in particular. Ieşirea Dobrogei din cadrul vechiului Imperiu Otoman a dus la slăbirea legăturilor grupului turco-tătar local cu populaţia turcească din Asia Mică. Odată cu aceasta, materialele orientale care intrau în componenţa vechiului costum oriental au devenit din ce în ce mai rare. Mătăsurile vărgate, ţesuturile luxoase ca brocartul şi atlazul, cordoanele cu filigan de argint, mărgelele şi sidefurile sau pâsla fină au început astfel să fie tot mai puţin întrebuinţate. Integrarea în grupul majoritar al populaţiei locale a contribuit la părăsirea vechiului costum caracteristic. Astăzi acest costum se păstrează în lăzile bătrâneşti, fiind folosit la manifestaţiile artistice. Semnificaţia sa socială aproape a dispărut, el având astăzi un interes documentar. Şalvarii din stambă sunt purtaţi azi doar de femeile în vârstă, în schimb “feregeaua” purtata pe cap de turcoaice s-a purtat într-o oarecare măsură, fiind legata de religie. Bătrânii mai poartă şalvari, brâu şi fes de culoare albă, din lână nevopsită. Costumul femeiesc prezintă trei variante: costumul de pasali ( rochie ), costumul cu ieteclic( fusta ) şi cel cu şalvari, corespunzător celor trei grupe din sânul populaţiei: tătari, crimeeni, tătari nogai şi turci.
Cel mai unitar şi care dă o imagine a bogăţiei costumului tătăresc este cel cu ieteclac în care apar şi produse ale industriei casnice textile. Ca piese componente importante sunt: ilicul (saltar) în diferite variante, din catifea cusut cu fir de aur sau argint; piptarul (aldina solomon) şi fusta (iteclic) confecţionate din pânză albă cu broderii multicolore executate la gherghef. Ornamentele sunt tipic orientale : garoafa, chiparosul, sacsiia sunt dispuse în două straturi suprapuse. Broderia nu lasă spaţii goale, coloritul este viu: roşu, verde, violet. Costumul acesta se completează cu legături pe cap compusă dintr-o pânză de borangic colorat verde, violet şi o maramă fină din pânză împodobită cu flori brodate în gherghef. Cordonul în filigran (cancoi cusac) încinge mijloacele femeilor. Papuci (terlic) împletiţi din lână şi care se încalţă peste ciorapii din lână (pomicli şorap) au de asemenea elemente decorative.
Portul tradiţional al aromânilor face parte din marea şi diversificata categorie a costumului balcanic. Costumul aromânesc, spre deosebire de cel lipovenesc şi cel tătaro-turc, atat în varianta lui masculină cât şi în cea feminină, se compune din piese numeroase şi diverse (,,chiptare’’, ,,fustane’’, ,,canduse’’, ,,poi’’, ,,giumidane’’, ,,sarica’’, ,,cioariti’’, ,,parpodzi’’ etc).
Portul tradiţional aromânesc se evidenţiază printr-un deosebit simţ al valorilor plastice, de tip sculptural. Ţesăturile groase, policrome, de lână sau păr de capră, deţineau ponderea în casa aromâneasca tradiţională. Ansamblul decorativ al ţesăturilor (,,doaga anflucata’’, ,,tenda’’, ,,misale’’, „capetaniu” etc) se distinge prin alăturarea unor suprafeţe de o mare sobrietate (grena, negru) cu pete de culoare ce imprimă o anume luminozitate (roşu, galben, violet, verde).
În compoziţia costumului aromânesc se remarcă prezenţa podoabelor care imprimă o anume strălucire şi care sunt confecţionate dintr-un aliaj de argint. Podoabele sunt folosite cu precădere în costumul femeiesc (,,tasul’’- un fel de disc prins pe căciula de postav; ,,mardzeale’’-mărgele, cingătoare cu paftale – ,,ploci’’, cercei – ,,minghiusi’’). În portul bărbătesc întâlnim o singură podoabă şi anume lanţul de prins briceagul (,,chiusteca di custura’’).
Este imposibil să redai în câteva pagini istoria şi tradiţiile întâlnite în Dobrogea, şi în special în Tulcea, un oraş cu diversitate culturală unică în România, şi cu alte elemente deosebite unice în Europa şi în lume şi cel mai reprezentativ aspect în acest sens îl constituie portul popular.
Portul popular reprezintă un document de viaţă şi trebuie considerat ca atare. Strâns legat de existenţa omului, costumul popular a reflectat în decursul timpului, aşa cum reflectă şi astăzi, mentalitatea şi concepţia artistică a unui popor. Costumul popular s-a dezvoltat odată cu istoria, fiind expresie a tradiţiilor îngheţate de-a lungul veacurilor. Formele de viaţă socială politice în care a trăit poporul român în general şi ţărănimea româna în special, îşi găsesc o oglindire plastică în felul de a se îmbrăca şi mai ales în felul de a ornamenta stilistic vestimentaţia.
În confecţionarea îmbrăcăminţii creatorul popular s-a supus anumitor “canoane” care stau la baza formei (croielii), a structurii costumului, a compoziţiei ornamentale, a amplasării acestora în spaţiu şi a coloritului.
Portul popular din judeţul Tulcea nu reprezintă numai semnul unei drepte preţuiri a creaţiei artistice din această parte a ţării, atât de puţin cunoscută în foarte multe privinţe, dar şi mărturia unei mari dragoste pentru oameni şi locurile cuprinse între tărâmurile dunărene.
Bibliografie:
Internet:
http://www.scribd.com/doc/17317024/Diversitatea-etnica-dobrogeana
http://miscarea.net/tulcea-veche.htm
http://www.comunitateaelenatulcea.ro/evenimente1.htm
http://www.restromania.com/About/AboutTulcea.htm
http://www.eliznik.org.uk/RomaniaPortul/
http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoBARAGAN.htm
http://www.enciclopedia-dacica.ro/neamul_romanesc/costumul.htm
Cărţi:
Portul popular românesc din județul Tulcea, Elena Secoșan, Steluța Pârâu
Estul şi Vestul Antic, Volumul 4, Capitolul 1, Gocha Tsetskhladze