În peregrinările pe care le începusem în din anul de graţie 2010 prin bătrâna Europa, am ajuns la un moment dat într-un spaţiu pe care aş putea sa-l numesc fără să exagerez câtuşi de puţin, Ţara escrocilor. Într-adevar, ceea ce părea un soi de marcă a locului era tocmai faptul că toată lumea încerca să înşele pe toată lumea. Locuitorii păreau să aibă un soi de propensiune pentru escrocherii sau oricum, măcar un lung exerciţiu. Desigur, am întâlnit în călătoria mea şi oameni oneşti, numai că ei erau supuşi la ostracizare de majoritatea populaţiei, se poate spune ca aveau statut de meteci.
Aproape orice instituţie a acestei ţări ar fi putut fi însoţită de vocabula escroc. Statul însuşi era un escroc, dar fapt interesant, el însuşi era deseori escrocat de către proprii cetăţeni. Între stat, mediul privat şi ceilalţi se instituise un adevărat turnir ar escrocheriilor, exista o concurenţă loială, dar întru furt. Fiecare trebuia să-l tragă în piept pe celalalt, asta era părea să fie legea internă a ţării.
Cînd am venit eu, ţara se confrunta cu o criză puternică, sosise timpul bilanţului şi lucrurile nu erau deloc roze. Politicenii escrocilor-adică elita escorcilor- au constatat că se ajunsese la fundul sacului, visteria era goală şi nu avea cum să fie altfel căci toată lumea furase. Mulţi pensionari ieşiseră anticipat la pensie invocînd boli imaginare şi mărind astfel numărul de asistaţi, firmele private eludau cu graţie impozitarea, administraţia era nefuncţională fiind tarată de corupţie şi inerţie, tinerii vânau diplome la facultaţi fantomatice, pregătindu-se să fie escoci de nădejde. Pe scurt, tabloul nu era deloc plăcut nici măcar pentru un voiajor neimplicat ca mine. Cum intenţionam să am o vacanţă cât mai senină, iar realitatea escocilor îmi oferea puţine motive pentru asta, am părăsit cât am putut de repede aceste triste meleaguri.
