În afară de Hestugma, furnici, ţărmuri şi semafoare (ca să nu mai pomenesc de femei, în principal de cele cu părul negru, dintre care mă interesează numai una, restul împărţindu-se în grupul celor care cred că despre ele este vorba, respectiv grupul celor care îşi petrec viaţa considerându-mă paranoic), mă mai obsedează ceva: dinţii. Poe m-a supus din ziua în care am citit Berenice. În şcoala generală, doctoriţa de la cabinet mă programa întotdeauna spre seară, astfel încât, pierzând episodul din Sindbad-ul japonez (eram fan Ali Baba, dar n-am ajuns emo), să elimin cel puţin riscul de a nu păstra în memorie sensul unor cuvinte magice ca “freză”, “turbină” ori “eugenol”. Ca şi cum, atunci când echipa ta favorită marchează golul decisiv într-o finală, ţi-ai arde un baros peste radius şi cubitus, pentru ca, după ani, meteosensibilitatea la locul fracturii să-ţi amintească de marea victorie. Săptămâna trecută, mergând să aştept o prietenă care se trata şi răsfoind o revistă cu poze de cretini lucioşi în antecamera diavolului, eram gata să primesc o tavă de sonde folosite peste gură. O asistentă grăsulie mi-a remarcat fruntea cu broboane de sudoare (la 45 de grade Celsius era scuzabil) şi a simţit nevoia să mă întrebe dacă mi-e frică de dentist. Un pic surprins – tocmai aflasem că un fotbalist îi cumpărase iubitei o brichetă de platină de 6 metri şi eram pătruns de însemnătatea evenimentului – , am comis greşeala de a fi sincer: “- Nu”. Mi-a zâmbit părinteşte, ceea ce m-a determinat să adaug imediat că mi-e frică mai degrabă de dinţi, întrucât stomatologul nu m-a durut niciodată. Se pare că rotunda freudiană a subapreciat micul meu joc à la Hippias & Co, iar de Dostoievski nu cred că auzise. Oricum, întotdeauna am fost de acord cu ideea că Infernul este identic Paradisului, doar că te doare o măsea. Când să o dai în ambrozie, pilaf, serafimi şi alte bucurii spirituale – şmaf!, pulpită! În fine.
Pe de altă parte, în ciuda scepticismului academic în a cărui direcţie am fost minuţios dresat, n-am reuşit să-mi scot din cap ideea băbească privind amănuntul că dacă visezi dinţi nu e bine. Dacă îţi cad, e limpede că moare cineva; dacă te mai şi dor – poţi consulta cu folos paginile de Internet ale firmelor de pompe funebre, fiindcă ţi se duce un apropiat. Evident, există un anume farmec vag borgesian în asocierea dintre sloganuri cum ar fi “Nu vă grăbiţi, oricum veţi fi clienţii noştri” şi un cuspid plesnit, rebel la analgezice. Probabil că în astfel de observaţii lejer hedoniste rezidă şansa unuia (ca mine) care şi-a intitulat cea mai recentă carte Letal. Vital. Verbal, ce sună ca o enumerare de canale, Distal. Vestibular. Mezial.
În 2007, am fost internat (prima – şi, deocamdată, ultima – dată în viaţă) la spital. Pentru o chestiune la plămâni; aveam un zâmbet proaspăt revizuit de stomatolog, iar aventura mi s-a părut o vacanţă în urma căreia am redus cheltuielile pe ţigări de la 3 pachete la unul şi jumătate (lights) pe zi. Le surâdeam tuturor, inclusiv asistentei-şefe, un fel de Miss Ratched în versiune Ilfov şi care avea un premolar supărător absent. Mă întrebam cine suferea mai rău dintre noi doi şi îmi rânjeam în oglindă. În a doua dimineaţă (mă trezeam devreme acolo, fiindcă era un idiot de rezident care, nu se ştie din ce cauză, venea să-mi ia tensiunea şi să-mi pună mâna pe frunte la ore suprarealiste), pe la 10, doctoriţa m-a înştiinţat că o să mor dacă nu mă las de fumat. Îi spusese aşa o mare profesoară de-ale ei. Am anunţat-o că şi eu aflasem, de la un mare filosof, activ în urmă cu douăzeci şi ceva de secole, că, şi dacă nu mă las de fumat, tot mor. Mi-a replicat: da, dar într-un mod mai plăcut. M-am recunoscut învins: nu eram la curent cu cele mai noi topuri şi trenduri în materie de moarte plăcută. Oricum, retrograd fiind, am persistat în convingerea că a da colţul cu un pahar de whisky în mână şi cu o ţigară în gură este mult mai plăcut decât a o face după 30 de ani de moarte preventivă – prin dietă şi alte morbide procedee scornite – în lipsă de altceva – de către medici. Mi se părea cel puţin bizar că astfel de oameni, riguros incapabili să depăşească umila condiţie de traducători (fiindcă mergi la ei convins că ai cancer şi pleci liniştit, aflând că este de fapt neoplasm, în vreme ce copilul tău nu are oxiuri, ci Enterobius vermicularis, de parcă limba latină l-ar putea scărpina în fund mai cu spor decât româna), asemenea cârtitori care ignoră faptul că plăcerile de bază ale corpului se reduc la apa rece şi pâinea caldă şi îţi recomandă senini apă caldă şi pâine rece, aceşti oameni care, când le trimiţi o radiografie să-ţi comunice dacă ai pus-o grav, se supără şi spun că ei trebuie să vadă pacientul, iar când îi vizitezi personal şi materialmente nici nu-şi ridică privirea de pe fişă, de parcă sunt cu toţii specialişti în origami şi-i podideşte amocul în apropierea hârtiei, tocmai aceşti oameni vorbesc despre felul în care este mai convenabil să mori. “Convenabil”?!… Un deces lent, care presupune, pe măsură ce înaintezi în rigor mortis, nu doar să-ţi înfrângi pofta de îngheţată şi de slănină şi de un trabuc fin şi de un cognac triplu însoţind cafeaua tare, ci şi să te convingi că toate astea sunt ghearele Satanei, un asemenea deces le apare mai “convenabil” decât un infarct bărbătesc, la o masă de cârciumă, scurt şi la obiect. Pentru a nu mai vorbi despre femei (în principal despre cele cu părul negru). Pe scurt, la ce dinţi aveam, chiar nu găseam raţiunea suficientă pentru a mă îngrijora din cauza plămânilor.
Unica legătură a dinţilor cu moartea (exceptând cazul Berenice) mi se arată a fi cel al pierderii lor. Ca om binecrescut, înaintea plecării spre cabinet, aşa e?, te speli bine cu periuţa. Eşti la curent că te aşteaptă o extracţie (fiindcă papagalii ăştia care îţi interzic şerbetul şi amandinele au fost capabili să-l decoloreze pe Michael Jackson, dar nu să-ţi dea o pilulă de crescut molarii la loc). Îţi faci, eventual, probleme cum o să fie cu anestezia, dacă te va durea (suntem cu toţii meschini şi căcănari în prezenţa unui cleşte!), când vei putea să mănânci lactate fără pericol de aftă, imbecilităţi din atare categorie, însă nu te întrebi nici o secundă cu cine erai în momentul în care ai observat că-ţi răsărea molarul ăsta. E greu să admiţi – deşi este absolut cert – că te speli pentru ultima oară pe un dinte care ţi-a spart gingia cu ere mai devreme, când încă te jucai în parc sub ochii unei bunici care astăzi e oale şi ulcele, că şi învăţătoarea din epocă s-a dus, că 37-le tău era un gaj al supravieţuirii unei lumi care se duce o dată cu tine şi cu ai tăi. Nu mai există parcul unde jucai fotbal, a fost tăiat salcâmul în care te urcai pe atunci, Australia a încetat demult să mai fie misterioasă, dinozaurii nu-ţi mai populează visele dinaintea plecării în vacanţa de vară, tatăl tău nu te mai întrece (dacă vrea) la fugă, fetele cu care te vezi nu mai poartă fustiţe şi sunt toate măritate şi copiii lor sunt în Suedia sau în California, maşinuţa ta de pompieri (cu care ai o poză la masa din faţa blocului) a fost aruncată pe ascuns de femeia de la curăţenie pe vremea când îţi pregăteai teza de doctorat, cretinul de la parter a împlinit o jumătate de viaţă de la primul parastas, iar chioşcul de unde îţi cumpărai suc prost, enervând-o pe grasa de la tejghea, s-a transformat în parcare. Ştiu precis că nu te uiţi la periuţă, că nu o pui la loc în paharul de pe poliţă cu atenţia cu care, în adolescenţă, te întorceai cu faţa la Mare după ultima baie dintr-o vacanţă, de parcă ai fi părăsit un altar. Cel puţin atunci erai sigur că părăsirea va dura numai un an. După extracţia de azi-după-amiază nu va mai urma nici un concediu. Şi Marea ta s-a dus, ai mai plecat puţin. Răbdare.
