In manele we trust

Marele cărmaci al valahilor, Traian Basescu, a facut acum ceva vreme o ’’dezvaluire’’ pe care o ştim cu totii… şi anume ca 99% dintre romani ascultă manele. Poate că, pentru unii dintre noi, proporţia pare exagerată. Şi pentru mine e inexacta, dar în altă direcţie. Eu cred chiar mai mult, toţi românii ascultă manele. Diferenţa e că unii ascultă manele de plăcere, alţii pentru ca vecinii lor (de apartament, casă ori de trafic ) ascultă manele. Manelismul se manifestă cam cum ne spuneau comuniştii că se manifestă capitalismul, adică ajunge implacabil la imperialism. Devine un fenomen atot-invadator, tentacular, simte nevoia sa inunde spaţiul, să provoace voluptati estetice tuturor, chiar si celor care-niste ipocriti snobi care este- nu vor să-i recunoască defel valoarea (valoarea mea, valoarea mea…).
Acum cîţiva ani, Andrei Oişteanu a scris într-un hebdomadar destul de important, un articol intitulat sugestiv Ţara meşterului Manele*, în care arata că departe de a fi un fenomen contemporan, maneaua are o vechime serioasă în spaţiul carpato-danubiano-ontic. O patură importantă a socieţăţii româneşti a avut mereu o slabiciune pentru orientalism, iar acest fapt nu poate fi pus pe seama alogenilor. Aceştia din urmă, sunt scoşi deseori ţapii ispaşitori ai’’afacerii’’, dar ce vină au ei, că au gasit un tărâm atât de propice, că au dat de un public care adoră genul asta muzical? De ce nu s-au dus în Germania sau în Belgia şi de ce sunt atât prizaţi la Porţile Orientului? Ex Oriente lux, pentru mulţi dintre locuitorii Valahiei…
Problema cea mare a manelelor nu este una strict muzicală, din păcate ea este circumscrisă unei chestiuni mai largi. Dimensiunea estetică dă şi ea seama asupra a ceea ce este un individ. Putem să vedem cu ochiul liber că majoritatea celor care ascultă manele, dezoltă un tip de comportament specific. În societatea de masse, muzică are pentru mulţi rolul de life-style behaviour, normează comportamente, trasează ”gramatica” existenţei. Acum ceva zeci de ani, subculturile se defineau printre altele prin faptul că erau adoptate de grupuri periferice şi aveau un auditoriu restrâns. Astazi, subculturile au ocupat centru, ele reprezinta majoritatea. Nu am in vedere aici spaţiul romanesc, unde datorita sistemului comunist, unele subculturi au avut un rol benefic, dizident, iar cultura oficială era reprezentată de fenomene de un kitsch absolut, gen Cântarea Romaniei, ci spatial occidental. Acelaşi fenomen menţionat mai sus, s-a produs şi la noi, televiziunea, ziarele sunt invadate de aceste figuri jalnice, cu o civilizaţie precară, o vestimenaţie de carnaval, care au doar şcoala vieţii la seral. Ele devin uşor-uşor modele de urmat, în calitatea lor de fiinţe care au reuşit în viaţă (de vreme ce sunt validaţi la teveu…), de indivizi adulaţi de publicul larg.
Dacă trangresăm domeniul musical, putem vedea că întreaga Românie dansează dupa un melos îndoielnic. Cei care dau tonul, politicienii, acele personaje suspecte, infractori deghizaţi, piţipoance acefale, şefi de sală recondiţionaţi, nu au alt scop decît să ia banii ‘’petrecăreţilor’’ contribuabili. Singura reacţie mai vocală faţă de recrudescenţa lui homo maneles vine din partea romanverzimii. Simplificând uşor, putem spune că România dă 2 tipuri mari de indivizi, tipul orientalului, necivilitzat, om natural, care daca simte nevoia sa scuipe, scuipă, daca are nevoi erotice in mijlocul agorei, se manifesta ca un babuin aflat in rut etc. şi un al doilea tip, cel al romanului verde, cel care indiferent ca are nostalgia romanismului de secol 19, a legionarismului interbelic sau a vadimismului contemporan, işi regaseste ca unul dintre miturile fondatoare teza: alogenul e de vina pentru relele din societatea romaneasca. Daca urmareşti argumentele acestora, care se reduc la exterminare, ghettoizare, martelare etc observi că de fapt ei nu sunt decat nişte manelişti-deseori mai educaţi- întorşi pe dos.
Scrutând infernul valah, ajungi inevitabil la concluzia că un singur lucru poţi să-l faci în legatură cu România şi anume s-o părăseşti.

* Tot prin aceeaşi perioadă, un profesor român de la o universitate canadiană al carui nume nu l-am reţinut (helas!) scrie un articol in Dilema (aia veche, nu noua Dilema veche) în care afirmă că manelele au farmecul lor, că societatea românească practică un fals elitism şi mai spune dumnealui multe lucruri, toate derivate din stangismul acela uneori deranjant, alteori ilariant, acelaşi discurs care a produs acel foc de artificii care s-a numit Boierii minţii. Pentru că sunt un om rău, m-am gândit că daca aş putea, l-aş supune pe stimabilul profesor urmatoarei torturi: l-aş caza strategic lăngă un apartament de melomani, din aceia care dau muzica atat de tare, încât ai senzaţia că trompa lui Eustache a fost lovită de Parkinson.