Povestea cafenelelor

Povestea cafenelelor este aproape la fel de veche cu aceea a oraşului Bucureşti. Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis de Bogdan cel Orb la sultan cu o solie. Tăutu a fost servit cu o băutură  fierbinte, pe care neştiind cum s-o bea, a dat-o peste cap şi şi-a opărit limba. Dar, nu a trecut prea mulă vreme până când valahii au putut servi deja cafeaua mult dorită, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar pentru anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban vodă şi implicit a  Curţii Domneşti.

        Numele de cafenea  vine din cuvântul turcesc kahvehane, care înseamnă local public „în care se poate bea cafea după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, în schimbul unui preţ relativ mic” cum descrie George Potra 

        Ei bine, iată cum un obicei oriental a supravieţuit în reperele sale generale până astăzi, deoarece cafeneaua contemporană respectă tradiţia: cafeaua este asezonată întotdeauna cu tutunul, şi adesea cu unele jocuri de societate.

Cafeneaua îşi schimbă fizionomia şi demografia consumatorilor în cursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce Europa recuperează şi integrează cultural spaţiul ţărilor române. De la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut cafenele celebre, multe dintre ele dispărând în ultimii cincizeci de ani.  

Cafeneaua restaurantului Capşa de pildă, devenise către 1860-1870 „cea mai mare cofetărie din Bucureşti, consacrată în tot sud-estul Eruopei”. A fost o cafenea exclusiv a protipendadei. Boema literară  a pătruns aici abia după primul război mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Sarah Bernhardt, Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Jospehine Baker etc.

Renumită a fost şi cafeneaua „Corso” aflată până la 1939 în faţa restaurantului „Cina” de azi. Era al doilea loc de întâlnire al boemei bucureştene după Capşa, fiind cultivată de intelectuali variaţi, de la muzicieni şi gazetari de faimă, până la nu mai puţin faimoşii escroci internaţionali dar şi multe femei interesante, dornice să fie văzute în compania protipendadei vremii. În vecinătate se afla cafeneaua „Kübler”, la parterul hotelului „Imperial”, foarte apreciată şi ea de boema literară, care-şi avea aici încropit cenaclul Literatorul.

Să nu uităm de „vestita cafenea Riegler” existentă până la 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat vis-a-vis de fostul Teatru Naţional; cafeneaua a fost condusă de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând de clientela ei, „Café Royal”. A fost desfiinţată în 1945. Deosebit de faimoasă pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu pungi mai modeste a fost „Café de la Paix” aflată alături de fostul restaurant Simplon de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea către 1948 sub pala îngheţată a sărăciei.

Contemporană cu investitia fraţilor Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a rezistat între 1853-1898 la parterul casei „Török” pe locul căreia se află astăzi blocul „Adriatica”, lângă „Novotel”. Am putea încheia scurtul nostru periplu cu renumita cafenea „Nestor”, dispărută în urma cutremurului din 1977 şi pe locul căreia se află astăzi hotelul „Bucureşti”.