Oraşul matinal

„Oraşul matinal în istorie” trebuie să fie un subiect foarte interesant. Cinci sute de ani de istorie cuprinşi  undeva între unu noaptea şi opt dimineaţa. Cum a fost istoria noastră urbană între aceste ore?  

Până dincolo de răzvrătirea lui Vladimirescu, istoria matinală a târgului era însoţită de bezna străduţelor pustii iar marile „poduri” precum acela al Târgului de Afară se anima cu încetul către orele patru-cinci. Carele cu mărfuri ale ţăranilor din împrejurimi, ale comercianţilor de cursă lungă sau negustorilor de sezon hurducăiau zgomotos, însoţite fiind de urlăturile câinilor treziţi înainte de vreme.

        Forfota micului comerţ se trezea cu noaptea în cap pe când marele comerţ, găzduit de hanuri şi alte câteva prăvălii centrale din  uliţa cea mare, se făcea simţit odată cu apariţia zorilor.

        Secolul al XIX-lea a adus schimbări sau mai degrabă a modificat peisajul vechilor actori. Dintotdeauna oraşul matinal a trăit pe mai multe planuri. Cel puţin până la venirea comuniştilor, care au interzis obiceiurile nocturne zise şi „burgheze”, dar nu şi pentru ei. Exista, cum spuneam, mai multe suflete care respirau în ritmuri diferite. Din vremea lui Cuza şi apoi mai ales după 1870, străzile oraşului – chiar şi cele lăturalnice – sunt iluminate public prin variate metode, în funcţie de spiritul epocii: de la gaz aerian la electricitate.

        Muzica străzii de odinioară s-a păstrat doar în confesiunile celor de demult. O fiică a mahalalei, Elena Precupeţu din mahalaua Birjarii Vechi, copilă fiind prin anii’20 ai veacului trecut, îmi povestea despre cum se trezea în variate ritmuri muzicale. Cântau cei ai casei în timpul treburilor alături de păsările al căror cuib se afla sub streaşina casei. Urmau aproape imediat cântecele străzii, odată cu clopotele tramvaielor de pe Calea Moşilor şi sunetul copitelor cailor înhămaţi la trăsurile muscalilor. Ceva mai târziu, către orele 6-7 ale dimineţii îşi făceau apariţia şi „soliştii”. Primul dintre ei era Cornaru’ de la Mătăsaru, care ducea un coş imens cu chifle, plăcinte, gogoşi şi alte minuni proaspete. Urma olteanul cu legume, căruţaşul cu gheaţă şi acela cu pîine. Mult mai târziu veneau lăptăreasa şi femeia cu brânză de vaci şi smântână.  

        Mai exista şi sufletul altui oraş, acela care petrecea până către orele dimineţii prin cabareturile şi varieteurile de altădată. La Chat Noire, Moulin Rouge sau Alhambra, clientela diferea în funcţie de oră. După miezul nopţii, aceste localuri  erau asaltate de căutătorii de plăceri felurite iar spectacolul se evapora către ora cinci dimineaţa, când fiecare se retrăgea într-o cameră hotel de cu cine a apucat să prindă, să convingă sau să cumpere. Cam prin acelaşi timp, se deschideau cafenelele oraşului. De pildă, cafeneaua Corso – azi dispărută, se afla în faţa restaurantului Cina – îşi deschidea porţile la şase dimineaţa, când „primii clienţi erau tipografii, gazetarii şi diverşii funcţionari superiori din ministere, strânşi la un şvarţ cu Jamaică sau la un mic dejun frugal, oră matinală când acolo se vânturau toate noutăţile din presa noii zile. La ora 8 veneau alţi clienţi, din toate categoriile, iar de pe la ora zece, soseau oamenii de afaceri, apoi agenţii de vânzări şi cumpărări imobiliare” îşi aminteşte Constantin Olariu. Era doar o parte din zi, un mic fragment de viaţă cotidiană. Întotdeauna oraşul  a pulsat cel puţin cu două inimi: în timp ce periferiile coborau în liniştea nopţii, celălalt oraş se trezea în plină noapte pentru a gusta un alt tip de viaţă. Oraşul de astăzi păstrează acelaşi ritm dar cu accesorii uşor modificate în privinţa ambientului, a tipului de muzică sau vestimentaţiei.