Vineri seara am primit un e-mail destul de cretin. L-am şters imediat; sau aproape – fiindcă, pentru a nu comite o nedreptate faţă de valoarea lui euristică, voi reproduce unele fragmente.
Fragment 1:
“… Am văzut un film tare. Din cauza ploii, de patru zile beau non-stop, aşa că-mi aduc aminte numai câteva secvenţe (şi alea cam prin ceaţă), dar ansamblul mi-e foarte clar… În fine, părţi din el… Uite, la vreo 10 minute (sau 15) de la început, era un personaj masculin care îi spunea ei că o să le fie bine împreună… Fiindcă ea nu voia, sau – de fapt – nu era chiar împotrivă, dar avea nu mai ştiu ce motive să tot spună că nu. O ipocrită. Vai, ce m-a enervat secvenţa aia! (O clipă, să-mi torn alt pahar de vin). A fost apoi ceva, cum să-i spun?, ca o discuţie, un fel de întâlnire, adică el era în cadru, ştiu precis, nu prea contează, dar lui i-a spus cineva că nu e bine să fumeze. Era un bou acolo care i-a spus că nu e bine să fumeze. La care el a zis că traficul rutier e mai periculos decât fumatul, că zilnic în accidente mor mai mulţi oameni decât mor într-o lună de la fumat şi că el nu se va lăsa decât în momentul în care va scrie pe mijloacele de transport în comun ceea ce scrie pe pachetele de ţigări, adică: Traficul rutier poate ucide!, 500 de maşini blocate la o intersecţie poluează mai mult decât o ţigară!, Fumul de benzină arsă este mult mai periculos decât fumul de tutun!…”.
M-am gândit la următoarele variante, cel puţin la fel de eficiente:
– Copilului tău îi va fi mult mai rău dacă dă peste el un camion decât dacă stă într-o cameră unde se fumează!
– Ca pacient, este mai bine să te convingă pneumologul (în caz de fumat) decât să te măsoare legistul (în caz de accident)!
– Dacă dai cu ţigara într-un perete, efectul va fi mai puţin supărător decât dacă dai cu un TIR!
– Este mai bine să ţi se aprindă ţigara decât să ţi se aprindă maşina!
– James Dean fuma şi era pasionat de cursele de maşini; din ce cauză a murit?
– În ciuda unei sugestii a lui Umberto Eco, se pare că populaţiile amerindiene nu s-au stins din pricina microbilor vehiculaţi de pipa păcii!…
Etc.
Fragment 2:
“Şi pe urmă se ceartă. El că da, ea că nu. Mişto de tot”.
Am încercat să decriptez momentul. Rezultat:
EL: – Unde mergi? EA (iritată): – Să ştii că, dacă încerci să mă controlezi şi mă baţi la cap şi nu-mi respecţi libertatea şi intimitatea, mă cuplez cu Bob! EL (spăşit): – Nu te supăra, iepuraş, nu voiam să te controlez, te întrebasem numai aşa… EA: – Să nu mă mai întrebi! Dacă simt nevoia să-ţi spun ceva, îţi spun eu singură. EL: – Bine. EA: – Uite, acum o să-ţi spun, dar e pentru ultima oară. EL: – Da? Deci unde mergi? EA: – La Bob. (Iese).
Fragment 3:
“De final nu mai ştiu, că terminasem vinul meu alb sec şi mai găsisem unul de cadou roşu demidulce care îmi face arsuri. Poate că se împuşcau ăia cu mitraliera, dar poate şi că mi se părea mie şi de fapt erau muncitorii care sparg asfaltul în parcarea de lângă bloc să repare canalizarea. Mă gândesc aşa fiindcă de acum ploua parcă şi în film, dar acţiunea se petrecea într-o zonă tare uscată şi m-am gândit că ploaia o fi fost de la noi. Dilema era dificilă, că în film n-aveau de ce să se apuce de spart asfaltul, iar la noi de obicei nu se execută astfel de lucrări atunci când plouă. Sau poate că se împuşcau ai noştri în parcare”.
Impecabil! (În faţa unui demers analitic similar, Antinoghen T. mi-a spus cândva că se redescoperă ca Shylock Holmes).
Fragment 4:
“Am totuşi un oarecare indiciu: în timpul genericului, am visat un om bătrân care se hlizea la o smochină”.
Refuzând prea facila interpretare ce ar asocia bătrâneţea cu faptul de a se “smochini” (rida, chirci…), precum şi excesiv de pretenţioasele consideraţiuni angajând o cercetare etimologică (smochină, figue, figa, fica, ficken, fuck…), am identificat un singur episod celebru cu un bătrân şi o smochină; citez: “O altă versiune este că (lui Hrysip) moartea i-a fost pricinuită de o criză de râs; după ce a văzut un măgar mâncându-i smochinele, i-a strigat bătrânei sale îngrijitoare: «Acum dă-i măgarului pe deasupra şi o băutură de vin curat». După aceea a râs aşa de tare, încât a murit” (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VII, VII, trad. rom. de C.I. Balmuş, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1963, p. 385). Lautréamont avea să cârtească: “Oh! Acel filosof smintit care izbucni în râs când văzu un măgar mâncând o smochină! Nu inventez nimic: cărţile vechi au povestit, cu prisos de amănunte, această voită şi ruşinoasă lepădare a nobleţei omeneşti. Eu nu ştiu să râd. (…) Ei bine, am fost martorul a ceva şi mai tare; am văzut o smochină mâncând un măgar!” (Cânturile lui Maldoror, IV, 2, trad. rom. de Taşcu Gheorghiu, Editura Univers, Bucureşti, 1976, pp. 109-110). Dincolo de cam evidenta “scăpare” a contelui de Montevideo, care l-ar face să se tăvălească pe jos în hohote până şi pe doctorul Freud, am văzut numaidecât farsa corespondentului meu. Farsă pe care nu a regizat-o, ci a suferit-o – sau, cel puţin, şi una şi alta. Mi s-a părut evident că nu văzuse nici un film, ci repetase pe cont propriu o întâmplare povestită în Despre vieţile şi doctrinele… – fix în pasajul care îl precede pe cel cu bătrânul, măgarul şi smochina. D. L. bârfeşte (împrumutând informaţia de la Hermip din Smyrna, Callimachianul): “… Hrysip (…), după ce a băut vin dulce, neamestecat cu apă, a fost cuprins de ameţeală şi, cinci zile mai târziu, a plecat dintre oameni, ajuns la vârsta de şaptezeci şi trei de ani, în timpul olimpiadei a o sută patruzeci şi treia” (op. cit.). Unele detalii destul de clare dovedeau că “filmul” fusese “vizionat” sâmbăta precedentă. Mi-a rămas de răspuns la o singură întrebare, pe care am ignorat-o în chip deliberat ştergând mesajul din Inbox. Probabil că a fost un reflex de apărare, deşi nu cred că înţelesesem din prima clipă.
