Legenda ciobanului Bucur
De unde vine numele de Bucureşti? O legendă spune că provine de la numele păstorului Bucur. Acest cioban îşi păştea oile pe câmpia udată de Dâmboviţa şi dominată de un mic deal în vârful căruia se înalţă un mic aşezământ de cult cu hramul Sfântul Atanasie şi care ar fi bisericuţa care se vede încă pe malul drept lângă biserica Radu Vodă şi care totuşi nu datează decât de la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Legenda lui Bucur reprezintă varianta populară a întemeierii oraşului Bucureşti şi a pătruns în istoriografie – după cum afirmă Paul Cernovodeanu, „prin intermediul călătorilor străini fiind receptată, în cele din urmă, şi de autohtoni, începând cu secolul al XIX-lea.
Craiul de Curtea Veche
Avem aici o dublă ipostază a craiului de Curtea Veche. Pe de o parte au existat grupuri de aventurieri, care se refugiau printre ruinele Curţii Vechi abandonată la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte avem tipologia umană descrisă cu voluptate literară de Matei Caragiale. Să le luăm pe rând.
În cazul bandelor de aventurieri, acestea apar în toată consistenţa sursei istorice, la începutul secolului al XIX-lea. Pe fondul unui zvon legat de invazia unui corp turcesc peste Dunăre condus de vestitul Pasvantoglu, Mihai Şuţu a părăsit Bucureştii în mare grabă urmat apoi de dregători, boierii şi târgoveţii mai înstăriţi. Arnăutul Sava Bimbaşa, şeful poterii Agiei, a pornit cu potera sa după domn deoarece îl lăsase cu soldele neplătite şi dorea să-l ajungă din urmă pentru a recupera banii cuveniţi. Pe la 30-31 mai 1802, Bucureştiul rămăsese aproape pustiu şi lipsit de apărare. “Atunci a început a domni oamenii disperaţi şi fără căpătâi care se numesc în vorba poporului crai.” 1
Oraşul rămăsese atât de pustiu încât “un om nu se vedea pe drum, şi zidurile înseşi păreau sălbatece şi înfricoşau pe privitori. Doar câinii se arătau, şi aceia speriaţi, cari, zi şi noapte urlând, tulburau pe fiecare.”2
Vagabonzii şi cerşetorii au “jefuit Curtea domnească şi găsind acolo semnele domneşti, adică tuiurile şi stindardele, se preumblau cu ele pe toate uliţele oraşului iar căpitanul lor numit Melamos, de viţă arnăut şi de profesiune beccegiu (bragagiu, n.a.), se preumbla cu cuca domnească pe cap. Melamos era salutat cu strigătele: «Să trăieşti Măria ta ani mulţi şi fericiţi», unite cu înjurături. Craii pradă oraşul – desigur casele boiereşti şi ale negustorilor înstăriţi.”3
Mai mult, Melamos (sau Malamos după Nicolae Iorga), a dorit să incendieze oraşul pentru a rămâne veşnic în istorie precum Nero. Probabil că în cele 40 de zile în care Bucureştiul s-a aflat în posesia sa, Malanos începuse să-şi pună ideea în practică.4
Probabil în acest moment a intervenit “un beşleagă turc aflător la Cotroceni” iar hoţii “ se suie în spânzurători”. Desigur, în cea mai înaltă ţeapă se afla Melamos.5
Cealaltă versiune a craiului de Curte Veche apare în prima parte a secolului al XIX-lea şi a reprezentat o catalogare famată pentru vârstnicii care „cumpărau” bunăvoinţa fetelor tinere iar pe altele împingându-le spre adulter.
Mahalaua famată
Geografia mahalalei famate a suferit modificări în timp. În secolele al XV-lea şi al XVIII-lea era zona de sud-vest a oraşului, în zona podului Calicilor. Trepat, această zonă se transformă într’atât încât în perioada interbelică, Calea Rahovei şi prima parte a Ferentarilor scăpase de trista faimă, recuperată însă cu rapiditate în anii puterii populare.
În secolul al XVIII-lea apăruse mica mahala a bătăuşilor numită mahalaua jarcaleţilor în zona bisericii Sf.Spiridon Vechi, la acea vreme aflată la margine de oraş. Ulterior, după 1750, aflăm de mahalaua Tirchileşti din partea de nord-est a oraşului, ca fiind cea mai famată. Constantin Râuleţ în Urechea mahalalei a descris cât de important era să nu locuieşti în Tirchileşti, chiar dacă erai un om de toată cinstea.
Micul Paris
Iată un mit urban încă foarte uzitat astăzi. El s-a născut datorită coloniştilor veniţi din zona Blacanilor. Pentru toţi aceştia, Bucureştiul anilor 1840-1860 începuse să se schimbe radical în privinţa peisajului urban şi uman spre deosebire de oraşele lor de origine precum Atena, Sofia, Salonic, Belgrad etc., şi să semene cu Parisul, chiar şi imaginar, mulţi dintre ei neajungind vreodată în capitala Franţei. Această schimbare a Bucureştiului s-a datorat infuziei demografice europene care pătrunse în Valahia şi Moldova cu precădere după 1830. Şi pentru că limba franceză era limba de salon dar şi a societăţii culte la acea vreme, şiu acest lucru a determinat apariţia renumelui de „micul Paris” pentru Bucureşti.
Ce n-a văzut Parisul!
În „micul Paris” s-a născut un alt mit urban, o competiţie ciudată între cei cu potenţial financiar. Şi anume să aibă ceva ce nu a pomenit nici parizianul de viţă nobilă. Povestea este veche şi pleacă dintr-o intertdicţie tradiţională. Până în vremea lui Cuza negustorii, comercianţii, nenobilii în general, nu aveau dreptul să circule în trăsuri, chiar dacă şi le puteau comanda la Viena sau Paris.
Competiţia era atât de acerbă printre copii beizadelelor de circumstanţă încât epigramiştii secolului al XIX-lea i-a descris astfel: „Pălărie ţuguiată,/Geamu în ochi, ţigară’n gură,/Freză creaţă, pomădată,/Guler ‘nalt peste măsură;/Haină strâmtă, pirpirie/Şi mustaţă răsucită;/O’nţepată ţăcălie/Şi o biciuşcă pricopsită:/Iată partea principală/A pretinşilor cocheţi/Ce’ngâmfaţi şi plini de fală/Toacă câinilor bureţi!”
1 Dan Berindei, Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862), Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din RPR, Bucureşti, 1963, p.130.
2 Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Editura Municipiului Bucureşti, 1939, p.195.
3 Dan Berindei, op.cit., p.130.
4 Vezi Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974, pp.284-194.
5 Nicolae Iorga, op.cit., p.195.
