Inchipuirile Oraşului in Literatura Inceputului de Secol(II)

Motto: De multe ori arta e un sanator în care se vindecă rănile pe cari ni le-a dat viaţa…

3. Închipuirile oraşului: selecţiuni.

3.1. Paris

Paralela cronologică dintre Ady şi Goga este uimotoare. Amândoi au devenit celebrii în acelaşi an, amândoi au plecat la Paris înainte de succesul lor literar, amândoi au aparţinut aceleiaşi generaţii,[1] amândoi proveneau dintr- aceiaşi regiune, şi amândoi au văzut Parisul aproape la aceiaşi vârstă. Diferenţele sunt impresionante. Ady a fost exaltat de sfântul oraş. Un anume articol este foarte grăitor în acest sens: 

Am cutreierat străzile tale, tu minunat, mare şi sfânt oraş, de care aş vrea să mă apropii cu dorinţe de seducţie după câteva săptămâni extatice. Am hoinărit înprejur, şi doresc să fi al meu, Nimeni nu te poate iubi ca mine, nu te poate înţelege şi simţi în toată mărirea ta. Nimeni decât mine, eu care aceste zile deosebite am smuls cu trudă din sufletul meu un poem pătimaş de dragoste ce m-a costat trei monede on the top deck of a jolting omnibus surrounded by uncouth apprentices. Un poem dedicat ţie, pe care nu cu mult timp în urmă am putut să te văd în sfârşit după o atât de intensă dorinţă. There up on the top deck I felt that would die immediately if I were parted from you. Acum întotdeauna va trebui să-ţi văd chipul atât de mândru, timid şi fermecător. Cât timp cresc plictisit, câtă vreme sunt aproape epuizat. Ph Paris, tu eşti neliniştita fragoste a sufletului meu, în tine simt viaţa, viaţa care este nebună, zadarncă, tristă şi frumoasă. Si de ce oare trebuie sa trăiesc dacă totul în jurul meu e diferit? Tu eşti ceea ce vreau, doar tu, nebunul, frumosul şi melancolicul !…

Oh Paris, tu ai ţinut sufletul meu ascuns până în acel moment, apoi tu mi l-ai trimis în forma unei părăsite, zdrenţuroasă, dulce mică grizetă [muncitoare franţuzoaică]. Prin tine am fost capabil să îmi văd sufletul. Şi ce frumos era, şi ce frumos ar fi putu el fi – plantat în altă parte.

Astăzi am fost la morgă. Este o mică hrubă urâtă…

Oh Paris, sfânt oraş al plăcerii şi durerii, ia-mă la pieptul tău! Îmbrăţişeazămă pătimaş, deoarece eu trec peste pe mari datorii, şi morga este locul pentru astfel de fiinţe urâte, ticăloase, şi autentic umane.[2]

În acelaşi timp, Goga a avut o total diferită stare de spirit. În poeziile Parisul este încarnarea răului, o Gomoră modernă, şi nu mai puţin de un Babilon plin de păcate. Cazul este relevant pentru atitudinea celor doi faţă de oraş deoarece el merge dincolo de tensiunile politice şi naţionale ale regatului.

La geam îmi cânta-n ritmuri cadenţate

Haotica Parisului năvală,

Ca pe-un ostaş înfrânt de oboseală

M-a biruit năpraznica cetate,

Dar nopţile, când umbre moi se lasă

Şi-n jur de mine urlă Babilonul,

Eu ma visez în sat la noi acasă…[3]

În zorii albi, senină dimineaţă,

Tu-mi pari o fată mândră de la ţară,

Venităla oraş întâia oară,

Cu gând curat, şi rumenă la faţă.

Te prinde însă-n blestebata-i gheară,

Te zbuciumă vârtejul de viaţă,

Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă,

Stropindu-te cu tină şi ocară…

Insulte cad, batjocura te arde,

La orice pas culegi o nouă vină

În rătăcirea ta pe bulevarde.

Aşa pe rând te-ntuneci şi, spre seară,

De praf, de fum şi de păcate plină,

Tu te prăvali sfârşită şi… murdară…[4]

Parisu-şi urlă vasta nehodină

Şi fără somn se zbate vinovatul…

E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,

De vin, de glume şi de-amoruri plină.

Durerile şi-au amuţit oftatul,

Mor visurile sugrumate-n tină,

Scăldat în rîs, în aur şi-l lumină,

Pe uliţi trece hahatind păcatul…

Drumeţ străin din ţări îndepărtate,

Eu mă strecor prin putreda cetate

Când după nori mijeşte aurora…

Prin boltituri de arcuri triumfale,

Văd turnurile vechei catedrale,

Ca două braţe blestemând Gomora…[5]

S-ar pute argumenta că există un contrast relevant dintre aceste aparent aceleaşi circumstanţe. Ady a ajuns la Paris în 1904 împreună cu iubita sa Léda. Dimpotrivă, Goga ajunge la Paris după ce o tânără doamnă i-a refuzat propunerile sale matrimoniale. In orice caz, ţinând seama de persistenţă acestor atitudini faţă de oraş, acest argument devine problematic.

3.2. Budapesta: metisaj cultural şi relaţii incestuase dintre politică şi cultură

Aşa cum a fost mai devreme amintit, problema naţionalităţilor a guvernat majoritatea activităţilor culturale din Monarhia Habsburgică la sfârşitul secolului. Nimeni nu îşi putea permite să ocolească această mai mult decât centrală dispută. Ea a fost unul din motivele blamării oraşului Budapesta. Oraşul plătea tribut păcatelor capitalei.

Ady acusa Budapesta ca fiind necultivată, parvenită[6] şi potemkiniană. Adesea el nu menţional explicit numele său. Critica sa era mai degrabă una socială ţintind conducerea politică. În opera sa trecutul vine să acuze prezentul şi nu să îl înfrunte. Direcţia timpului nu este inversată. Din potrivă, ea este întărită.

Noi am mers tot înainte; noi nu me-am permis să privin înapoi şi să realizăm locul de care noi suntem departe aruncaţi. Pentru a realiza aceasta, această ţară aparţine câtorva faraoni şi ei sunt cei care ţin într-o ticăloas de britală  existenţă milioanele [de oameni]. Faraonii au vrut acolo existenţa marilor structuri şi piramide de aici.[7]

Convergenţa ideii de oraş cu aceea de centru politic l-a făcut pe Ady să încerce să scape de acest loc. Atmosfera politică era sufocantă ceea ce îl făcea să uite de faptul că totuşi Budapesta era şi capitala culturală, locul unde destinul lui literar as fi trebuit să se împlinească.

A fost odată demult, chiar la începutul povestirii mele, că eram bun, nu, chiar foarte bun, ca un berbec, în acest oraş al Budapestei, uniform în lipsa lui de cultură, chiar ipocrit în entuziasmul nobil brusc declanşat, ticăloasele cuvinte ungureşti şi cu franceza ebraică. Aveam ţeasta tare, sălbatică şi tristă; la acel timp existenţa era inocentă, echpată cum era cu un bilet de liberă trecere către împărăţia ungară şi cu o religie a întâmplărilor fericite.[8]

Apoi, tot el scria:

Am făcut cele mai fantastice planuri de a scăpa – la Londra, ori poate la St. Petersburg ori Moscova – nu, Parisul era înainte de toate. Destinul, şi schimbările ciudate dar nicicum neplăcute, m-au forţat şi m-au dus la Paris în 1904; astfel pentru copilăria şi satisfacţia mea am putut să ocolesc Bupapesta…. Azi călătoresc mai puţin prin teritoriul unde altădată hoinăream, triunghiul dintre Viena, Paris şi Roma… Trăiesc mai mult în Budapesta şi în satul meu, şi este natural, deşi cumva trist, că nu am nici o adevărată casă pe care să mi- doresc.[9]

Schorske are prefectă dreptate să sublinieze discomfortul psihologic al esteţilor şi decadenţilor de la sfârşitul secolului.[10] Ady folosea doar cuvinte diferite pentru aceasta, de exemplu nelinioşte morbidă.

Şi oraşul care nu poate apare regal şi nobil în frumuseţea sa, din orice direcţie ar fi văzut, este o neînţeleasă grămadă a puterilor de dedemult, a oamenilor divini şi creaţiilor [lor]. Sunt încă în Florenţa; Ar trebui să mai zăbovesc dar zilnic neliniştea mea morbidă e covârşită de o nouă şi foarte secretă nelinişte care este la fel ce confortabilă poate ca şi o moarte fericită. Curând, simt, va trebui sa merg la Roma, Roma însăşi, şi viaţa, Budapesta, Parisul, jocurile, memoria, succesul şi eşecul vor fi alungate din sufletul meu confuz şi trist pentru câteva săptămâni.[11]

Spre deosebire de le, no toţi prietenii lui împărtăşeau aceiaşi aprehensiune faţă de oraş. Dinpotrivă, Budapesta ca un oraş modern din punc de vedere cunltural şi social le furniza un instrument împotriva tradiţionalei înapoieri naţionale. Ignotus, deja menţionat, scria în 1908:

Ar fi folositor să aflăm câte lucruri au fost considerare ca fiind ne ungureşti în ultimele decenii… Budapesta nu este maghiară. Dialectul din Pesta nu este maghiar. Bursa de mărfuri nu este maghiară. Internaţionalismul nu este maghiar. Capitalul nu este maghiar. Secesiunea şi simbolismul nu sunt maghiare. Nu este o idee ungurească aceea de a exclude instituţiile religioase din educaţia publică, sau de a elimina religia din programă. Caricatura nu este maghiară. Extrema toleranţă faţă de dragoste nu este deasemeni maghiară. Votul universal nu este maghiar. Materialismul nu este maghiar şi nu este maghiar să presupui că poporul şi-ar putea shimba instituţiile… în mod raţional, în acord cu nevoile lui. Dar mai mult decât orice: oricine nu e satisfăcut cu situaţia existentă nu este în mod sigur maghiar şi astfel de persoane ar trebui să înţeleagă că trebuie să părăsească ţara de care nu este mulţumit.[12]

Dincolo de opoziţia aparentă dintre Ady şi Ignotus, există o puternică componentă comună şi anume aceiaşi opoziţie faţă de realităţile politice ungureşti şi faţă de conducerea politică de atunci. Amândoi dau dovadă de aceiaşi “virulentă retorică împotriva conducerii politice” aşa cum Gabor Vermeş s-a exprimat.[13] Mai târziu, în 1913, Goga a instrumentat această diferenţă împotriva obiectivelor politice ale culturii maghiare. El şi-a construit artumentul pe afirmaţia că Budapesta nu este chiar maghiară la acel moment, dar al a schimbat argumentul cultural iniţial al lui Ignotus  din 1908 (mai sus meţionat) cu unul etnic spunând practic că Budapesta este mai degrabă un oraş jidanizat şi, de aceea, fără nici o justificare pentru suplemaţie culturală (lingvistică).

Fireşte, că întrucât se găsesc Unguri între scriitorii dela Budapesta, vei găsi şi în scrisul lor note smulse din vieaţa specific ungurească. Cine-ar ceontestà d. e. caracterul naţional al paginilor lui Móricz Zsigmond, sau fondul maghiar al strofelor lui Ady? Dar, cum spuneam, cei mai mulţi din actualii scriitori, majoritatea hotărîtoare, sunt de origine ovreiască şi astfel caracterul dominant e împregnat de dânşii. De aci mulţimea de clişeuri internaţionale, accentele de ahasverism modern, orăşenizarea pripită a literaturii ungureşti. Vorbesc doar, Ovreii au tot trecutul şi prezentul lor, cer cuvânt îndemnurile moştenite, organizarea lor socială, nivelul lor cultural. Ce interes sau înţelegere pot avea aceşti aoameni pentru vieaţa tipic ungurească, de care sunt absolut străini şi pe care acolo în babilonul lor improvizatn’au s’o cunoască niciodată? Vor scrie deci în mod firesc din lumea lor de gânduri, vom aveà astfel comediile lui Molnar, piesele lui Szomorny, baladele lui Kiss, sau strofele lui Szép Ernö. Incontestabil, lucrări de talent, dar toate lipsite de caracter unguresc; toate purtând pecetea originii autorului şi a mediului din care au răsărit.[14]

Acest mediu lipsit de culoare naţională era Budapesta. Acelaşi oraş care nu era maghiar pentru Ignotus dar dintr-o perspectivă radical diferită. Chiar Ignotus însuşi a fost atins de critica rasistă a lui Goga.

Cât de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura actuală dela Budapesta. Mi-a  rămas în memorie o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor, care iscăleşte Ignotus, îl chiamă, mi-se pare, Vegelsberg, şi e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat. Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern şi accentuiază cu multă tărie cât de singur se simte el în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi trezeşte fiori. Imi plac parcurile franţuzeşti, parcurile tunse, îngrijite. Iubesc natura, – cam aşa încheie d. Ignotus, – dar numai până unde pot simţi urmele mânii omeneşti…

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit un sentiment al orăşanului deslegat de toate intimităţile naturii? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brazi, acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu natura, doar’ plumanii lui obosiţi de aerul greu al ghettoului atator incarnaţiuni anterioare nu supoartă ozonul, frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a dlui Veigelsberg, care în aforismele-i destul de spirituale exclamă undeva: ,, A múlttal szemben czak egy kötelességünk van: az, hogy elfelejtsük.’’ (Numai o singură datorie avem faţă de trecut: să-l uităm.) Cred şi eu dle Ignotus, aveţi toate motivele…[15]

Această lectură antisemită a rolului cultural şi politic al Budapestei a avut la acel moment o ţintă foarte precisă: articolul era menit să atace politica culturală guvernamentală, şi anume maghiarizarea. Trebuie observat însă că în ciuda direcţiei antiguvernamentale, articolul începe cu un citat dintr-un discurs am ministrului Zichy care afirma rolul conducător al culturii maghiare, principalele personaje vizate de Goga erau tocmai oponenţii maghiari ai guvernului. Aşa cum el trage concluzia:

Maghiariza nu ne poate literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza, dar pentru asta nsuntem prea împrieteniţi cu codrii de brazi în cari se simte atât de rău dl Leo Veigelsberg.[16]

A fost o declaraţie perfectă pentru guvernul lui István Tisza care se găsea în conflict cu radicalii sociali grupaţi în jurul revistei Nyugat. Mesajul util era că cultura modernă şi progresivă ce se afirma tot mai puternic în ultuma perioadă nu era capabilă să asigure supremaţia maghiarilor asupra celorlalte naţionalităţi ale regatului. Venind de la un român, această afirmaţie a fost foarte preţioasă pentru apărarea guvernamentală. Era în timpul dialogurilor intense dintre Tisza şi conducătorii politici ai rimânilor, iar Goga se găsea printre aceştia din urmă, pentru a negocia coexistenţa paşnică a naţionalităţilor. O altă observaţie este aceea că articolul a fost scris după criza din 1910-12, după apriga dispută dintre Tribuna şi Românul, şi după împăcarea acestora. [17] În acest context, ceea ce lipseşte este exact radicalismul social care reprezenta fondul comun al tuturor intelectualilor grupaţi în jurul revistei Nyugat. Fiind înfrânt în disputa publică de ziarul Consililui Naţional, Goga a fost gata să îşi recâştige autoritatea publică jucând un rol lipsit de scrupule şi atacând pe foştii prieteni de idei.

Cazul lui Goga este puţin mai complicat datorită nesinceriţaţii lui. O scurtă trecere în revistă este necesară. Trei faze par a fi importante în înţelegerea fondării intelectuale a atitudinii lui faţă de oraş. Prima s-a consumat în 1908 şi este definită de un articol al lui Tăslăuanu, editorul şef al revistei Luceafărul şi prieten apropiat al lui Goga,[18] intitulat “Două culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor.” [19] Fundalul acestui artuicol era datorat consecinţelor culturale ale înăbuşirii violente a răscoalei ţărăneşti din 1907. Semănătorismul/Semănătorul deja apăruse şi avea un succes semnificativ. Atunci, Tăslăuanu a dezvoltat o teorie aproape marxistă asupra inutilităţii straturilor sociale superioare acuzând clasa boierilor că nu are alt rol decât acela de a jefui poporul român veritabil, adică ţărănimea. Din acest punct de vedere, Tăslăuanu ilustrează perfect al doilea înţeles al populismului, cel marxist, aşa cum a fost el descris de Walicki: o ideologie a celei de a treia căi capabile de a ocoli regimul capitalist. [20] Tăslăuanu era foarte explicit în articolul său amintind de “abolirea clasei bogaţilor.” [21] Oraşul nu e prezent explicit în acest articol, dar dihotomia dintre oraş şi sat susţine întreaga logică a articolului. La acel moment, acest articol a avut o recepţie violentă producând un adevărat scandal. Aceasta a fost datorată şi seriei de editoriale critice semnate de Aurel C. Popovici în Semănătorul şi intitulate Idei anarhice. [22] Disputa era aproape de a degenera într-un duel. Nu este aici locul pentru a discuta acestă polemică deosebit de interesantă dar este bine de notat că reacţia lui Popovici se basa pe un punct de vedere neoconservativ.

Cea de a doua fază importantă a fost constituită de perioada 1910-1912. Ea este definită de campania Tribunei înpotriva conducerii politicii româneşti. De această dată, fundalul era datorat eşecului electoral al Partidului Naţional Român în alegerile din 1910.  Aceleaşi idei dezvoltate anterior au fost aruncate în luptă împotriva conducătorilor politici români într-o campanie care a agitat viaţa publică Transilvăneană în timpul momentelor cheie ale discutării reformei electorale în Ungaria. Goga a fost principalul personaj al acestei confruntări. Luând multe idei de la prietenul său Tăslăuanu, el nu s-a apropiat de aceiaşi perspectivă marxistă asupra subiectului disputei cu excepţa unor rare momente. El a mizat pe legătura mult mai puternică dintre logica populistă şi cea a naţionalismului. La urma urmei, Goga era poetul naţional.

Două articole scrise de Goga împotriva culturii maghiare definesc ultima fază a acestei fondări intelectuale. Era perioada reconcilierii foştilor inamici politici (d.e. ziariştii de la Tribuna cu politicienii Consiliului Naţional). Fundalul era reprezentat de eforturile lui Tisza, la acel moment prim ministrul Ungariei, pentru o reconciliere cu naţionalităţile Ungariei. Atunci, Goga a instrumentalizat nişte argumente mai vechi pentru a facilita, poate, aceste încercări de reconciliere politică.

Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s’au schimbat, eroii sa’u înlocuit. Nu mai e literatura militantă, nu mai sunt luptători pe arenă, nu mai vezi tribuni ai revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele energice ale violenţei turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişeuri uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frifolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte abia în câte o piesă de teatru ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul sufletului unguresc s’a frânt, reflexele elementelor sociale cari au făcut istoria acestui popor nu mai au cuvânt în literatură….

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit, cu americanismul lui, cu cabareturile, cu jidanii lui, cu jargonul din Dohány utca, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti…. O jumătate de veac petrecută în activitate conştientă a fost de-ajuns ca imigranţii să desfiinţeze caracterul unui trecut destul de şters şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurască, modificată după urechea lor, să creieze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.[23]

Atacând precis pe moderniştii maghiari, aceia care erau în mod mai mult sau mai puţin virtual suporterii emancipării sociale a celorlalte naţionalităţi din ţară, s-ar părea că acest articol a fost o curtuazie faţă de politicienii maghiari conservatori în perioada critică a discutării reformei electorale. Răspunsul acelora ţintiţi de Goga nu a întârziat Ady a fost cel care l-a articulat:

În primul rând, trebuie să ştiţi că în România şi în Bucureşti, care încă reprezintă visul Românilor, viaţa aminteşte epoca noastră de aur. Aristocraţia scuipă pe mica nobilime, mica nobilime scuipă pe burghezie, burghezia pe ţărănime, ţărănimea pe câini, şi câinii pe evrei. Nu vreau sa ma apuc să explic dezvoltarea celui mai bine dezvoltat antisemitism, acela al românilor, poate altă dată. O să o fac pentru că ura românilor faţă de evrei are o frumuseţe bizantină. Dar credinţa este că Dumnezeu a creat un singur lucru bun pentru Unguri, ereii; deşi o porţie bună de antisemitism este necesară, antisemitism pe care l-am cultivat cu plăcere dealtfel şi împotriva unor arieni….

Acum mă apropii de motivul secret, ascuns, înfricoşător şi semi-conştient al acuaţiilor lui Goga, gelozia; această ciudată Ungarie a trăit întotdeauna într-o oarecare măsură în Europa, prin cruciade, prin protestantism, prin Revoluţia Franceză, prin puternica realitate a socialismului….

Ar putea aveau un sens minunat misiunea României şi a românilor dar misiunea noastră nu e mai puţin folositoare. Există probabil o pasiune simpatică şi mare datorită căreia [cultura maghiară] reuşeşte să atragă fanatici dintre străini. Până acum, cu cât cultura română era mai reală a noastră  malgré lui, şi aceasta nu trebuie uitat.[24]

Ca în multe alte texte, Ady nu menţionează oraşul, dar oraşul este cheia înţelegerii acestei dispute Goga a fost serios influenţat de Budapesta în perioada studenţiei sale şi el a aparţinut într-adevăr aceleiaşi mişcări culturale din capitala culturii ungare. În acelaşi timp, frustrarea socială şi etnică simţită de Goga l-a făcut capabil să întoarcă pe dos critica împotriva oraşului făcută de avangardiştii maghiari. În loc de a privi către Europa modernă, Goga şi-a întors atenţia către sat şi către regiunile înapoiate ale ţării. Acolo unde Ady vedea doar un loc promiţător pentru un alt început, Transilvania, Goga construia utopia sa paseistă. Din Acest punct de vedere, Goga se aseamănă cu alte trei cazuri paradigmatice. Viena este locul care a oferit cel mai fertil teren pentru utopii sociale şi acolo putem afla câteva personaje similare. Cele trei cazuri sunt Georg von Schönerer, Karl Lueger şi Theodor Herzl. Ei pot fi înscrişi într-o aceiaşi mişcare antiliberală care a adunat toate dezamăgirile faţă de sistem într-o nouă formă de politică, politica de masă. Toţi trei au “confecţionat colaje ideologice alcătuite din fragmente de modernitate, viziuni ale viitorului şi vertigii reanimate ale unui trecut pe jumătate uitat.”[25] Pentru cei ce-i urmau, liberalismul însemna capitalism iar capitalismul însemna evrei.

Tustrei conducătorii au îmbrăţişat cauza dreptăţii sociale şi au pus-o în centru criticii lor împotriva eşecurilor liberalismului. Toţi trei legau această aspiraţie modernă de o tradiţie arhaică şi comunitară: Schönerer de triburile germanice, Lueger de ordinea socială medievală a catolicismului, Herzl de Regatul lui Israel de dinainte de diasporă. Toţi trei alăturau în ideologiile lor noţiunile de “înainte” şi “înapoi,” amintire şi speranţă, depăşind astfel un prezent imperfect în numele unor adepţi care deveniseră victime ale capitalismului industrial încă înainte de a se integra în acesta: artuzani şi zarzavagii, negustori de mărunţişuri şi locuitori ai ghetoului.[26]

Este şi cazul lui Goga. El a încercat să ofere o similară tradiţie arhaică bazată pe amintirea satului său natal. În acelaşi fel, trecut şi prezent vin împreună împotriva dezamăgirilor prezentului. Cazul lui Goga poate fi interpretat în mod similar cu celelalte exemple vieneze. Reexaminând principalele argumente ale lui Schorske, majoritatea lor pot fi re-instrumentalizate pentru înţelegerea activităţii lui Goga.  Antiliberalismul este o componentă importantă în articolele lui Goga. Punând sub semnul întrebării legitimitatea elitelor traditionale transilvănene, el a fost propulsat drept personalitatea centrală ce a vieţii publice a românilor din regatul ungar. Ruptura dintre cultura farmecului şi cultura dreptului[27] poate fi regăsită, într-o formă mult mai concretă, în disputele dintre literaţii din jurul ziarului Tribuna şi avocaţii din Comitetul Naţional. În plus, eşecul şi/sau marginalitatea socială[28] par să fi jucat un rol la fel de important pentru destinele şi mai ales carierele câtorva dintre actorii sociali implicaţi în viaţa publică transilvăneană. Cazul lui Goga apare aproape paradigmatic. El nu a reuşit să-şi termine studiile şi a renunţat extrem de devreme la aspiraţiile de a deveni profesor, aspiraţii dealtfel susţinute mai mult de tatăl său. Până la succesul său impresionant, Goga era din punct de vedere social un nimeni. Astfel, s-ar putea identifica şi conflictul oedipal identificat de Schorske.[29] O interesantă coincidenţă este aceea că recunoaşterea[30] publică a lui Goga a coincis cu moartea tatălui său. Dealtfel, el nu l-a menţionat niciodată pe tatăl său în poezii, articole sau memorii spre deosebire de masa sa.

3.3. Oraşul postbelic: (re)naţionalizarea oraşului.

Ady a murit în 1919 şi nu a fost martorul evoluţiei postbelice culturale către extrema dreaptă. Atunci, după război, maghiarii s-au găsit într-o situaţie paradoxală. Dacă ei fuseseră foarte ocupaţi, înainte de răsboi, cu construcţia statului naţional pe o foarte slabă bază demografică naţională, cu alte cuvinte ocupaţi cu construcţia asemănărilor, de această dată, într-o mult mai omogenă post-Trianon Ungarie, ei au reînceput să reinventeze diferenţele. Deszsõ Szabó, un epigon al lui Ady, a dovedit o foarte caracteristică poziţie în cultura maghiară postbelică. În povestirea sa Satul care a fost înlătural, el consideră Budapesta ca “oraşul plin de păcate,” un loc ce ar trebui maghiarizat.[31] Idea nu era nouă. Înainte de război, scriitori ca Lajos Biró (1880-1948), Gyula Hegedűs (1887-1972), şi Dezső Szormory (1869-1944) au văut Budapesta ca pe un oraş spoliator, “mai ales când schiţele lor descriu destinul tinerelor fete de la ţară care îşi încearcă norocul în marele oraş.”[32] Nu este o particularitate deosebită a Budapestei de a fi fost metaforic înfruntată de o tânără de la ţară ci acesta este mai degrabă un topos al literaturii occidentale imitate şi interiorizate ca atitudine şi sentiment. Deszsõ Szabó, considerat drept unul din fondatorii populismului maghiar, descrie în nuvela lui Satul care a fost înlăturat, gândul unuia din personajele sale privind pe fereastră, afară spre Budapesta:

Ideea unei noi cuceriri a patriei de umfla în muşchii lui ca un cuvând din Damasc… A cucerii viaţa, a face maghiarele schlemiels (balek), care au fost jefuiţi de orice, să devină stăpânii tuturor pieţelor, a tuturor raselor. Dar nu începând cu începutul, nu cu legile exploatării, … ci dintr-un impuls insctinctiv interior… Având acest om anacronic saturat cu democraţie, motiv pentru care el va îndrepta cu furia poftei de viaţă spre a deveni un negustor, bancher, politician, industriaş, soldat, artist şi, dacă e necesar, să devină cămătar, sau excroc, dar ei nu trebuie niciodată să ajungă să se exploateze şi să se înşele reciproc.[33]

Aşa cum Schorske s-a exprimat,[34] cel de al doilea val de arhaism (neo-populism sau ţărănism) au adus ceva forte diferit faţă cel anterior: lipsa de simpatie faţă de orăşean. Mila a fost înlocuită cu ură, atitudinea antiurbană literară a devenit o prejudecată şi reacţiile de tipul defensiv şioptimist s-au translatat pe nişte coordonate mult mai ofensive şi fataliste. Este cazul conducătorilor de opinie protonazişti.

Octavian Goga este un exemplu particular de scriitor care a traversat toate stadiile de la literatura antiurbană la politica de extremă dreaptă. Este destul de interesant că unele din argumentele lui au fost păstrate şi chiar reinstrumentalizate în condiţii politice diferite. El a scris despre oraşul înstrăinat şi fără îndoială că Budapesta a rămas referinţa principală a discuţiei. Într-un discurs ţinut la Academia Română în 1937 el a relansat un atac anterior, din 1913, deja menţioant, împotriva vieţii culturale budapestane ţintind de această dată oraşele româneşti. El spunea:

De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecam penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic: Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea…. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e intr’o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut: mişcarea de învăluire dela periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic: comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete… Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s’a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării….

Totuşi minunea s’a întâmplat, corcimea s’a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de subt care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s’au aşezat noii oaspeţi şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire…. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Buureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru.[35]

Această atitudine nu s-a restrâns numai la problemele culturale. Odată cu desvoltarea carierei politice a lui Goga, interesul său s-a reorientat către politica naţională, problemele construcţiei statului şi centralizarea instituţională. Literatura şi jurnalismul nu au mai reprezentat centrul preocupărulor sale. Un articol anterior indică acestă schimbare. El scria în 1924:

Într’unul din articolele recente, d. N. Iorga, după o vizită la Cernăuţi, subliniază caracterul străin al acestu oraş, deslipit de orice tradiţie romînească, şi rămas în toate rosturile lui neatins de influenţele vizibile ale vieţii noastre de stat…

Din nenorocire însă, aprecierile d-lui Iorga, isnpirate de Cernăuţi, se protivesc aproape la toate oraşele mai de seamă de pe teritoriul provinciilor alipite. Pretutindeni geneza lor e identică. În lupta cu guvernarea duşmană, suprafaţa românească a Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei a fost semănată cu pete de străinism, adăposturi parazitare ale elementului dominant. Ele au fost şi-au rămas insule etnice distincte, care şi astăzi prin toată structura lor reprezintă balastul trecutului. După naufragiul protectorilor de ieri, resonaţa de odinioară persistă încă. Dela Sighetul Marmaţiei sau Oradea-Mare şi pînă la Tighina sau Cetatea-Albă, patrimoniul de veacuri al neamului suportă aceste ecrescenţe anormale, care sunt într’o permanentă tensiune surdă cu marele tot…. O statistică a demografiei oraşelor din provinciile unite, ne arată un tablou cu desăvîrşire întunecat….

Realitatea, deci, care nu ne poate amăgi, e că trăim tot prin formula istorică consacrată: suntem un popor se săteni risipiţi pe întinderea acestui pămînt. Oraşele, redute necucerite încă, le stăpânesc alţii. Invaluirea lor îndelungată şi migăloasă e opera viitorului.

In mod global vorbind, burghezia la noi, prin diferenţierea ei de suflet şi de sînge, ià aspectul unei pături parazitare şi nu îndeplineşte o funcţiune specială pentru întărirea organismului naţional.… Printr’un fatal proces de desrădăcinare sufletească, tot centrul de greutate al problemelor de stat s’a mutat la oraş, pierzînd din vedere că clădim pe un temei şubred, şi că urmărind aceste ţinte e un paradox, orice invocare a intereselor naţionale….

Neglijarea satelor şi preocupările pur burgheze au creat o situaţie de desechilibru interior care a culminat în atîtea clipe tragice ale războiului nostru. A continua însă acest sistem de guvernare, înseamnă astăzi a întărì un rezervoriu de forţe străine, a înlăturà orice putinţă de asimilare din partea lor şi-a deschide între sate şi oraşe o prăpastie de rasă.[36]

El a mers chiar şi mai departe şi s-a referit literalmente la lagăre de concentrare în ideea de a curăţii ori de a naţionaliza oraşele. Sub influenţa ideii de stat totalitar şi a unei imagini organice a naţiunii, Goga a transformat oraşul dintr-o temă literară într-un subiect al politicii sale. El a recuperat oarecum dimensiunea anterioară a radicalismului său social distilându-l prin experianţa sa naţionalistă. Într-o conferinţă la Cluj din 1933, el spunea:

Aşezarea noastă administrativă ieşită din votul universal a avut grave consecinţe. Întâi descentralizarea excesivă care a reînviat, perpetuând astfel vechile graniţe, apoi principiul electiv exagerat a făcut astăzi din ţăran un votant perpetuu, care votează de dimineaţa până seara, din Ianuarie până ‘n Decemvrie cu toţii şi înşelând pe toţi. Autonomia orăşenească de asemeni a devenit un adevărat atentat la ideea naţională şi la principiul dreptăţii mai ales în provinciile unite. Oraşele noastre sunt astăzi pur şi simplu reprezentantele unei idei ostile statului românesc. Stăpânirile trecute au înfipt în carnea noastă oraşele ca pe nişte piroane. Ar fi fost logic şi drept, ca noi să fi rectificat toate nedreptăţile trecutului şi să fi românizat aceste oraşe. În alte ţări pentru a afirma autoritatea de stat şi pentru a rectifica nedreptăţi trecute, principiul electiv a fost dat deoparte….

O altă categorie de străini sunt cei invadaţi în ţară în ultimul timp ca într-o nouă Californie, străini al căror număr se urcă azi la peste 500.000.

Pentru a scăpa de ei sunt două mijloace, unul aşa zis civilizat şi anume: să prezentăm Ligii Naţiunilor un tablou al acestor străini necetăţeni români după niciun tratat şi după nicio lege şi s’o rugăm să-i invite să părăsească ţara repatriindu-se. Dacă cu acest sistem elegent n’am scăpa totuşi de ei, aş face lagăre de concentrare, pentru aceste elemente periculoase.

Chestiunea evreiască este reală, iar bogăţia evreilor trebue considerată ca o sfidare a sărăciei noastre generale. La oraşe s’a creat o întreagă clasă de oameni de afaceri rentabile care mai toţi sunt evrei şi mulţi din ei necetăţeni români.[37]

Poetul pătimirii noastre a devenit unul dintre cei mai politicieni de extremă dreaptă.  El a transformat celevritatea sa literară într-un capital simbolic enorm care i-a permis să rămână aproape de centrul scenei politice româneşti[38] în ciuda rezultatelor mediocre înregistrate de partidele în care a activat.  Acest capital a fost complet risipit până în 1938, când guvernul său a fost destituit de rege în favoarea instituirii dictaturii regale; acestă pierdere ireparabilă a fost poate unul din motivele principale ale morţii sale premature.

4. Epilog: personaliatate vs. geniu.

Aşa cum a fost deja menţionat, unul dintre factorii cheie care pot oferi o explicaţie diferenţelor dintre Ady şi Goga este importanţa pe care a avut-o pentru fiecare dintre ei a radicalismului social, şi, nu mai puţin important, autenticitatea devotamentului lor pentru idealurile sociale afirmate. Amândoi au început cu o critică virulentă a realităţilor sociale şi a ierarhiilor, dar după 1906 şi mult mai vizibi după 1912, Goga a mutat discursul său revoluţionar într-o cu totul altă cheie. Antiliberalismul, anticapitalismul, antisemitismul, şi naţionalismul au înlocuit emanciparea socială a ţăranilor. Această transformare a fost paralelă cu o alta tot atât de importantă, şi anume transformarea poetului pătimirii noastre într-un conducător politic naţional. Acestă tranziţie a fost posibilă datorită particularei calităţi ale lui Goga de a adopta termeni, concepte şi chiar sloganuri de la alţii.

Un fragment din Eugen Ionescu ne-ar putea ilumina în ideea de a distige o diferenţă profundă dintre cei doi scriitori luaţi aici în considerare. El credea că:

Geniul este o formidabilă lipsă de personalitate, geniul este un om de o zgomotoasă şi miraculoasă lipsă de autenticitate: de existenţă proprie.

Ca sa-l admire, oamenii trebuie să-l cunoască. Îl cunosc recunoscând. Recunoscându-se ei toţi, în ceea ce au mai inautentic în ei, mai comun tuturor, mai general, în geniu. Geniul este o uriaşă sumă a locurilor comune ale omenirii. Geniul este ceea ce e general; al nimănui şi al tuturora.

Geniul este numai o valoare de expresie: o colecţie pusă la îndemână de istoria ingeniozităţii tehnice. Un fel de moment ritmic, de necesitate istorică, în istoria asta care merge paralel cu noi, unuicii.

Gloria este astfel actul narcisic al umanităţii în general care se închină în faţa propriei sale imagini, reflectate în oglindă, în geniu.

Un om mediocru este mai autentic decât un geniu, pentru că e viciat de mai puţine locuri comune; sau de locuri comune mai şterse, mai plate, mai uzate şi deci mai puţin opace, mai translucide prin care îşi poate întrezării umbra foarte incertă a unicităţii sale. Geniul are locuri comune strălucitoare, colorate, substanţiale, înnoite, şi nou se poate regăsi.[39]

Considerând această opinie a lui Eugen Ionescu despre recunoaşterea publică şi celebrarea geniului, o anumită afirmţie a lui Ady este ilustrativă.

Nu ştiu nimic despre revoluţia care s-a deslănţuit chipurile în numele meu… Eu nu am vrut să fiu nimic altceva … decât un nou om autentic, Endre Ady.[40]

Simetric opus, Goga scria:

… nu sînt decît continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe….

Aşa de rare sînt întîlnirile dintre sufletul meu şi mine însumi! Se întrepune paravanul durerilor publice, între vrerea mea şi posibilităţile mele de elaborare intelectuală.[41]


[1] Ady era cu patru ani mai mare decât Goga.

[2] Ady Endre, “Letter from Paris” [Scrisoare din Paris], în The Explosive Country, p. 44-48.

[3]Octavian Goga, “Paris” în Poezii. (Bucureşti: Editura pentru literatură, 1963), p. 182.

[4] Goga, “Ziua” în Poezii, p. 183.

[5] Goga, “Notre Dame” în Poezii, p. 184.

[6] Vezi Birnbaum, p. 338.

[7] Ady Endre, “In the margin of an Unknown Corvina Codex” [Pe marginea unui codex necunoscut al Corvinilor], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 84.

[8] Ady, “The Hungarian Pimondan,” în Endre Ady, The Explosive Country, p. 179.

[9] Ady, “Autobiography” [Autobiografie], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 275-277.

[10] Schorske, “The Idea of the City…,” p. 110.

[11] Ady, “Journey and Disappointments” [Călătorie şi dezamăgiri], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 257.

[12] Ignotius, “A magyar kultúra és a nemzetiségek” [Cultura Maghiară şi naţionalismul], Nyugat I (1904), no. 4, p. 225; citat în Judith Frigyesi, Béla Bartók and Turn-of-the-century Budapest [Béla Bartók şi Budapesta sfârsitului de secol], (Berkeley: University of California Press, 1998), p. 83.

[13] Gabor Vermes, István Tisza. The Liberal Vision and Conservative Statecraft of A Magyar Nationalist [István Tisza. Viziunea liberală şi arta guvernării a unui naţionalism maghiar], (New York: East European Monographs, 1985, p. 159.

[14] Octavian Goga, “Două suflete; două literaturi.” Luceafărul, XII (1913), no. 6, p. 181.

[15] Octavian Goga, “Un anacronism: cultura maghiară,” publicat în Endre Ady, Osszes Prozai Muvei [Opere complete], vol. xi, (Budapesta: Akademiai Kiadó, 1970-1982), p. 203.

[16] Ibid.

[17] La acel moment această reconciliere a însemnat dispariţia ziarului Tribuna după o carieră impresionantă de treizeci de ani. Este relevant că articolul lui Goga “Un anacronism: cultura ungară” a fost al doilea articol scris pentru Românul după ce în articolul “Unirea noastră” Goga proclamase reconcilierea celor două părţi. Vezi Octavian Goga, „Unirea noastră,” în Românul, II (1912), no. 262 (Nov. 28-Dec 11), p.1-2, şi “Un anacronism: cultura maghiară,” în Românul, II (1912), no. (Dec. 24), p. 1-2.

[18] Vezi Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga – Amintiri, (Bucureşti: “Bucovina” I.E.Torouţiu, 1939); şi Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii (Bucureşti: Ed.Minerva-Seria “Memorialistică”, 1976).

[19] Octavian Tăslăuanu, “Două culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor” în Luceafărul, VII (1908), No. 4 (April), p. 59-64.

[20] Walicki, The Controversy over the Capitalism, p. 3, 9.

[21] Tăslăuanu, “Două culturi…,” p. 63.

[22] Aurel C. Popovici, “Ideai anarhice,” în Semănătorul, VII (1908), I no. 19 (May 4), p. 394-398; II no. 20 (May 11), p. 415-418; III no. 21 (May 18), p. 435-437, IV no. 22 (may 25), p. 456-458.

[23]  Octavian Goga, “Un anacronism…,” p. 200-201.

[24] Endre Ady, “Goga Octavian Vádjai” [Acuzaţiile lui Octavian Goga], în Ibid., p. 17-19; Prima apariţie în 16 Mai 1913 în Nyugat. Fragmentul a fost tradus cu ajutorul şi bunăvoinţă d-lui Balasz Trencsenyi.

[25] Carl E. Schorske, Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură (Iaşi:Polirom, 1998) , p. 116.

[26] Schorske, Viena fin-de-siècle, p. 161.

[27] Vezi Carl E. Schorske, „Grace and the World: Austria’s Two Cultures and Their Modern Fate” [Graţia şi Lumea: cele două culturi ale Austriei şi destinul lor modern] Austrian History Yearbook, vol. XXII (1991), pp. 21-34.

[28] Vezi Peter Hanák, „Social Marginality and Cultural Creativity in Vienna and Budapest (1890-1914),” [Marginalitate socială şi creativitate culturală în Viena şi Budapesta (1890-1914)] în Emil Brix şi Allain Janik, eds. Kreatives Milieu Wien um 1900. Munchen, 1993, pp. 128-174.

[29] Vezi Carl E. Schorske, „Generational Tension and Cultural Change: Reflections on the Case of Vienna” [Tensiuni între generaţii şi schimbare culturală: reflecţii asupra cazului Vienei], Daedalus, vol. 107, tema currentă: „Generations,”  (fall 1978), pp. 111-122.

[30] Vezi Tăslăuanu, Spovadanii, p. 146. El scrie: “La universitate el se pregătea pentru cariera de profesor

[31] Miklós Lackó, “The Role of Budapest in Hungarian Literature: 1890-1935” [Rolul Budapestei în literatura maghiară: 1890-1935], în Bender şi Schorske, p. 354.

[32] Birnbaum, p. 339. Este aceiaşi idee ce l-a inspirat pe Goga în poezia sa “Ziua” mai sus amintită.

[33] Deszsõ Szabó, Elsodort Falu [Satul care a fost înlăturat], citat în Miklós Lackó, “Populism in Hungary,” p. 115.

[34] Carl Schorske, “The Idea of the City,” p. 108.

[35] Octavian Goga, “Infiltraţii străine în literatura română. Discurs rostit la Academia Română la 21 Aprilie 1937”, în Goga, Discursuri, p. 57-72.

[36] Octavian Goga, “Oraşele” în Octavian Goga, Mustul care fierbe (Bucureşti: Imprimeria statului, 1927), p. 409-412.

[37] Octavian Goga, “Transformarea sufletească a României. Conferinţa de la Teatrul Naţional, rostită cu ocazia sfinţirii Catedralei din Cluj în Noiembrie 1933” în Goga, Discursuri, p. 53-55.

[38] See Octavian Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146. Tăslăuanu explicitly writes: “Nevertheless, Goga, the poet, had a brilliant future built on his literary talent. Even his political career was based on his literary qualities.”

[39] Eugen Ionescu, Nu (Bucureşti: Humanitas, 1991), p. 183-4.

[40] Lee Congdom, pp. 318-319.

[41] Octavian Goga, Fragmente autobiografice, p. 29, 44.