DEZBINAREA POPORULUI ROMÂN (II)

O soartă mai fericită, însă totuşi foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Ţara Românească. Acolo se statorniceşte dinastia Basarabilor şi ajunge repede la o culme de la care – prin o întâmplare analogă cu cea din Moldova – intră discordia în roiul de albine vorbitoare.

Intr’adevăr, după Tugomir Basarab – a cărui începătură se perde în noaptea unei istorii, străfurgerate din când în când de numele Banilor Basarabi – urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginile ţărei. La 1360 el e Voevod al Ţărei Româneşti, la 1365 Ban de Severin, la 1368 Duce de Făgăraş. Urmează Radu Negru care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, şi câştigă deplina autonomie a ţărei sale. El lasă doi fii: Dan şi Mircea.

Basarabii, Dănuleştii şi Drăculeştii
Dan I-iu e renumit prin răsboaele sale, purtate precum se vede de frate-său Mircea. Mircea I-iu se sue pe tron la 1383 şi domneşte până la 1418, adică 35 de ani. Iată şi aici efectele stabilităţii: domnia cea mai glorioasă şi întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e Voevod al Ungro-Vlachei, Ban de Severin, Duce de Făgăraş şi Amlaş, stăpâni tor amânduror ţermilor Dunării până la Marea Neagră, Domn al cetăţii Durostor şi al ţărilor tartarice. De la moartea sa începe discordia în casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihail moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I-iu. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad, poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei Drăculeştilor. De aici, istoria Ţărei Româneşti decurge asemănător cu cea a Moldovei, prin luptele continue între Dănuleşti, descendenţi legitimi ai lui Dan I-iu, şi Drăculeşti, descendenţi ilegitimi ai lui Mircea I-iu. După vremi pline de împerecheri, Basarabii sunt stinşi prin sabie, în urma intrigelor unei noue linii, primite în sânul lor, şi anume Cantacuzin Basarab.

Domniile fanariote
După Dim. Cantemir în Moldova şi puţin după căderea Basarabilor în Ţara Românească, vine Domnia Fanarioţilor. Influenţa acestora fiind obiectul unui studiu deosebit, puţin vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufaşe ale aristocraţiei devin servile. Discordia din lăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc. Sub Domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit, şi care aveau numai titlul de Domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceeace era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da naţiunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a Domniei lor, armata nu mai exista de fel, Moldova perde două provincii. Perde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat ţara de jos, mormintele Domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump – şi nu prin răsboiu – prin vânzare. Într’adevăr se împărţise Polonia şi, o ţară care trăise în atâtea asemănări cu ea, trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebue să constatăm că nici un Moldovean n’a putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că Domnul a plătit cu capul protestarea sa.

Decăderea Ţărilor Române
Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenţei austriace. Cea care atingea politica exterioară a statelor româneşti se schimbase întru atât, întrucât aceste ţări nu mai însemnau nimica politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: Statele de’mprejurul nostru, care aveau o monarchie stabilă, s’au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe. Ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, perd puterea lor fizică, armata, perd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, Ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România – care moştenise de la Poloni nestabilitatea – nu mai avea nimic de perdut decât doar ficţiunea unei expresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni, fără legi şi fără cultură. În Moldova în special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigore Urechi, cu Miron Costin, limba naţională e într’o vădită decadenţă, alăturată cu frumoasa îşi spornica limbă a cronicarilor. Ţara nu mai este decât o moşie mare, administrată în felul unei moşii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moştenirea averei teritoriale moştenirea puterei în stat. Pentru că nu există moştenirea primogenitului şi fiindcă boierii simţeau că în mărimea proprietăţii teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditare. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moşteneau numele şi averea. Din Domnia unei singure clase rezultă: lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese ştiutori de carte, nu aveau drepturi.

Talpa ţărei şi stâlpii ţărei
Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri, şi să vedem cum se desvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în ţară la 1820? Boerii mari – boerii mici slujbaşi; ţăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor; clerul laic şi monastic. Aceştia nu stăteau sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înşile. Boerul era aproape autocrat pe moşia sa. Numai în grave cazuri penale – şi nici atunci tocmai – intervenea justiţia statului. Cine rămânea să fie administrat de stat? Două elemente neatârnate: 1) răzeşul, 2) negustorul şi breslele. Deci vedem că existau două clase neatârnate, una ţărănească, eşită din răsboinicii împroprietăriţi, alta burghesă. Aceştia nu erau oamenii nimărui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulţi o numesc a regenerăr ii naţionale, mai cu drept cuvânt s’ar putea numi istoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor. Nimicindu-se însă talpa ţărei, era neapărat ca şi stâlpii să cadă. Au căzut şi boierii. O clasă este, într’un popor, un factor al armoniei societăţii, de aceea rău este c’au căzut răzeşii, rău c’au căzut breslele, rău c’au căzut boerii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influenţele străine găsesc în falangele naţionale goluri din ce în ce mai simţitoare, cum funcţiile vieţii economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele positive ale Moldovei om cu om, clasă cu clasă, cum pământul românesc devine un teren de exploatare pentru industria străină şi proletariatul indigen.

Căile de scăpare ale clasei de mijloc
Cu o minimă putere a statului, poliţia, administraţia şi dreptatea trebuiau să fie într’o stare de plâns. Ispravnicul, care era totul într’un judeţ, avea de administrat pe negustorii şi breslaşii din ţară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor – stărostiile lor – asupra cărora statul român n’avea nici o putere. Aceşti ispravnici neştiutori de carte, servind fără plată erau, sub domnii fanarioţi, oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură ţintă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă poliţienească pentru greşeli mici, se putea răscumpăra cu câţiva galbeni de la aceşti ispravnici, iar opoziţia contra acestor pedepse nedrepte şi barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuşi austrieceşti, să-şi pue pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăşi ciocan, sau, în sfârşit, să intre în slujba unui boer mare şi să sufere mai bine palmele cucoanelor decât falanga aplicată de cutare aprod. Mulţi din cei neînsemnaţi se fac sudiţi, mulţi se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulţi în sfârşit caută prin bani şi stăruinţe să ajungă la sfântul privilegiu.

Prefacerea datoriei în drept
Se naşte o mişcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe când comerciantul din Lipsca căuta să-şi adaoge milioanele, ciubotarul din Germania să-şi înmulţească muşteriii, negustorul şi ciubotarul românesc caută să devie boer. Dacă, cu această boerie, ar fi fost combinată arta răsboiului, ca în evul mediu, desigur că cavalerii cotului şi ai calupului ş’ar fi exercitat mai departe pacinica şi mult folositoarea lor meserie. Dar, nefiind asemenea datorii ci numai drepturi comode, boeria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lângă acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. În genere, toată societatea secolului al XVI-lea şi al XVII-lea se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi, la începutul veacului acestuia, am fost încă în veacul al XVII-lea. Datoria de a fi slujbaş al ţărei – o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi – devine un drept de a sluji ţara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Şi aceşti îndreptăţiri de a o sluji se înmulţesc din zi în zi, căci toate isvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechia şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boer, ţăranul fecior boeresc, boerul mic – boer mare, boerul mare – Domn. Şi boierii mici cum se formează? Prin meritelei personale, ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camardinerii, comişii de la grajduri, vechilii de moşii, vătajii, se boeresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşe sau nisip pe hârtie. Mulţi de acei, care au început astfel cariera, încărcă astăzi casa pensiunilor, care într’un rând îşi supendase plăţile.

Evreii, consulatele şi jocul de cărţi
Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice, pe care le umple un element străin – Evreii. Unde bacalul boerit şi-a închis dugheana, ş’a deschis-o Evreul, unde fiul blănarului s’a făcut cinovnic, blănarul evreu şi-a deschis dugheană, unde ciubotarul român s’a făcut custode al urbei – adică paznic de noapte – acolo Evreul ş’a deschis ciubotari. Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mânile legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept – se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când Domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care îşi caută de interesel e sale. Intr’o ţară unde fiecine zice: “chacun pour soi” şi „après moi le déluge” – ce să zică Domnul decât tot atâta… Şi pe când puterea statului român scădea – se urca ce? – puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.
De aici înainte, într’o societate a nestabilităţii, se va vedea cum orice lege organică a ţărei întroduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic mult lăudat – şi cu drept cuvânt pentru unele părţi ale sale – cuprinde o mică dispoziţie nebăgată în seamă şi totuşi destructivă: Boerul are voea de-a alunga oricând de pe moşiile sale şi din vatra strămoşească pe ţăranul iobag. Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi. Într’o societate în care munca ar fi fost lucrul principal, jocul de cărţi n’ar fi fost nimic – într’o societate de privilegiaţi, fără nici o treabă, care căuta să-şi omoare vremea – jocul de cărţi a trebuit să fie destructiv – un el ement de nestabilitate în averea oamenilor.

Clasa scribilor
După ocupaţia rusească vine un domn foarte inteligent, cu un rar simţ istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-şi asigure poziţia personală. În locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foştilor comişi, foştilor vătaji de moşie sau fiilor lor. Grămădirea la porţile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranţii la posturi se înmulţesc într’una – oameni cari nu ştiau decât arta scrierii şi a cetirii, pe care în ţările civilizate le ştie fiecine – aceşti oameni se înmulţesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanţi fără plată şi, în schimbul vechei clase boereşti, avem o nouă clasă, care n’o compensează de fel pe cea veche – clasa scribilor.
Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-şi membrii din fiii clerului laic – din slugile foştilor boeri şi fiii acestor slugi, din negustorii retraşi şi din fiii acestor negustori – mişcarea merge crescând – clasa de mijloc a perit, ea s’a schimbat într’o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă în stat, fără nici o însemnătate pentru naţie, o clasă de turburători de meserie.

Exterminarea răzeşiilor
Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzeşească, tot în această vreme răzeşiile vechi devin moşii de privilegiaţi mici şi, pe când un boer, care avea 10.000 de fălci, apăsa foarte uşor asupra supuşilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parţială a latifundiilor înmulţeşte numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi. Aceasta merge crescând şi disoluţiunea claselor pozitive creşte, creşte – creşte şi azi. E greu de a expune o idee fundamentală cu ramificaţiile ei aşa încât să dee un tablou unitar. Ideea există toată, implicită în cap, dar spre a o expune ne servim de cuvinte, de şiruri ce au început – au un sfârşit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.
Un boer poseda – e indiferent unde, destul că era boer românesc – 250.000 de fălci într’un hotar. Era un om de un caracter rău – sgârcit, răpitor, ambiţios fără margini. Ce simţeau ţăranii cum este boerul? Ţăranii săi erau bogaţi, căci apăsarea unuia numai, împărţită asupra unei masse atât de mari de pământ şi de oameni, era aproape nesimţită. El a murit – pământurile s’au dus în bucăţi, prin procese şi moşteniri. Nici unul din urmaşi n’a fi avut caracterul aprig al boerului nostru şi, cu toate astea, supuşii lui au dus-o mai rău sub moştenitori decât sub el. În locul unui subiect, erau acum mai multe subiecte, cu aceleaşi trebuinţe, cu aceleaşi cheltueli şi cu mai mică avere. Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic simbure greşit în organizaţia societăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune.

Crâşmele, rachiul şi degradarea populaţiei
Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră – de mulţimea jidanilor – cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar oare această mulţime de unde vine? Sub domnia turcească a existat micul simbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare, grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil – în vite. S’au combinat lucrurile. Velniţa (distilerie primitivă n.r.) consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuia consumat şi era mult. S’au făcut multe crâşme. Pentru aceasta trebuiau crâşmari. S’au adus mulţi Evrei şi proprietarul impunea fiecărui din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S’a întrodus exportul, într’adevăr, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s’au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care au fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care îşi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mâinilor ei se capitalizează în mâinile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate…

(Fragment din articolul “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, apărut în “Convorbiri literare”, pe 1 August 1876)
 

Autor: MIHAI EMINESCU