Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea, căci uşor s’ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism nu opreşte de fel, ca creerul să rămâe rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale şi va sfătui să se înlătureze mediul în care ea a trebuit să se nască, tot aşa vom privi şi noi individul naţionalităţii româneşti în desvoltarea sa şi comparând pe aceasta cu norma legilor fiziologice ale societăţii, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorânduelile în viaţa economică a poporului, care l-au făcut accesibil unei influenţe economice străine.
Teoria filosofică a istoriei cu aplicaţie la viaţa noastră publică
De aceea să ne întrebăm fără părtinire, cum întâlnim pe poporul nostru în istorie, din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14-lea. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa, faţă cu vecinii.
O teorie filosofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sunt producte ale inteligenţei, ci ale naturei – aceasta trebue stabilit. În începutul desvoltării lor ele au nevoe de un punct stabil, împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Când mersul liniştit şi regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Şi cu toate acestea noi Românii de sute de ani n’am avut altă plăcere mai mare, decât a ne răsturna principii.
Alături cu această teorie fundamentală despre stat, ca aşezământ al naturei şi nu al raţiunei, vom trebui să-l caracterizăm răpede.
1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului şi individualism. Ce este ind ividualismul? Fiecare fiinţă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcţiunea principală a vieţei, a inimei sale, este nu realizarea unei dorinţi ci dorinţa, voinţa ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să peară, numai Manea să trăiască. Acest element e şi periculos şi folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini folositor, dacă în margini legiuite el caută a-şi realiza prin muncă aspiraţiile sale, şi precum soarele este tatăl luminii şi al umbrei, tot aşa individualismul este tatăl înflorirei îşi al decăderei, justiţiei îşi al injustiţiei, binelui şi răului.
Faţă cu această iluzie a inteligenţiei şi a inimei individuale, care e cauza că om pe om se exploatează, om pe om se nimiceşte, faţă cu acest bellum omnium contra omnes, un ochiu mai limpede zice: Stai! Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine, căci puterile, care exploatează natura brută, s’au împuţinat, TU eşti mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuinţă de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate oelea.
Va să zică interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grâu au o ţintă comună, interese comune, iată clasa, identitatea de interese naşte o identitate de păreri: iată principiile, se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot aşa fac breslaşii. Formează o clasă, au principii, sunt o partidă. In locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-şi asigura cercul de exploatare, ele încremenesc câteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societăţii. Ea va rămânea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s’ar prezenta. Puterile în luptă se commasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaş princip, carile se luptă pentru supremaţie.
Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaş princip, nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să fie exploatată prea mult prin alta, căci toate trăesc şi înfloresc una de la alta şi peirea uneia condiţionează peirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.
2) Statul mai are şi un scop moral. Drept va rămâne totdeauna, că societatea există prin exploatare a unei clase prin alta – afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care exploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lângă aceea că statul va îngriji ca această clasă, aceşti hamali ai omenirei să stea cât se poate de bine, el va căuta a deprinde şi clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi prin o aspră organizare contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinţei egoistice a acestor clase de a câşttiga mult prin muncă puţină, de a nu se întreba în socoteala cui trăesc. Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el opreşte ca aceste puteri egal de folositoare să se nimicească una pe alta. Societatea e mişcarea, statul stabilitatea.
De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebueşte o familie, ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată, când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceasta e dinastia – monarchul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omeneşti, preferăm, în privirea moştenirei, legea salică şi nu maioratul.
Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republică este orice stat, în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpânire. Aceste republice le împart în antice şi moderne . Republicele antice se bazează pe supremaţia claselor în formă de caste, republica modernă se bazează pe supremaţia aceloraşi clase în formă movibilă. Deci Anglia, Franţa, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egiptul, Polonia, Germania veche, Olanda veche, republice în sens antic. Ele există sau prin exploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin exploatarea sclavilor şi a ţăranilor robiţi (cele antice), sau prin exploatarea unei ţări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia exploatează India, Franţa pe toţi iubitorii de lux din lume, Veneţia şi Olanda în evul mediu erau ca Franţa astăzi, Grecia şi Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania şi Franţa veche prin exploatarea neomenoasă a ţăranilor, c’un cuvânt ori unde bunăstarea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O excepţie par a forma Sviţera şi Statele Unite, dar par numai. Elveţia trăeşte prin export industrial şi prin toţi indivizii câţi aleargă ca să chel tuiască sudoarea fabricii şi a ţăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoşteniţilor găseşte o avere neîmpărţită, pe care şi-o împarte, preriile. S’o vedem, când s’or împlea.
De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarchiei juridice. Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitate de a deveni tiran, ca şi vecinul meu, fraternitatea un moft ilustrat prin ghilotină.
Să cercetăm în zigzag şi repede ideea libertăţii. Cetăţenii germani şi poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-şi desbrăca ţăranii şi de a-i spânzura după plac. Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetăţenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi şi privilegii, toate pe spatele ţăranului. Să venim la republicele române care, ca şi cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor şi a ţăranilor, unde Domnul era cu mânile legate şi cel întâiu între egali – primus inter pares – , unde o clasă stăpânea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zicea ba şi pe-a lui Hâncu rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu porneşte din armonia intereselor, ci din individualism, nimiceşte clasele sociale şi în urmă şi statul: cum prin înmulţirea neamului lui Hâncu, influenţa economică a Austriei devine destructivă şi cum sub ea abia Hâncul îşi deschide ochii, se sparie de câte vede şi nu ştie de unde vin relele, nu ştie că vin din BA al lui. De aceea, să privim împrejurimile în care s’au desvoltat Românii, ca să pricepem şi mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influenţa dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului – respublica Poloniae. Cetăţenii acestui stat erau egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urmă şleahţiţ care striga în parlament: “Nie poswo liam Panie”, nimicea hotărîrea corpului legiuitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie, decât soarta acestei nefericite şi totuşi nobile naţii. Puterea supremă a statului sau mai bine zis scaunul celui întâiu dintre egali, era mărul de ceartă între cei influenţi. Regalitatea electivă i-a omorît politiceşte; aceasta şi excesul libertăţii individuale. Dar a fi cetăţean polon era un privilegiu. Cei mai mulţi locuitori – misera plebs contribuens – nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetăţeni poloni. Acest drept public polon avea mari farmece pentru clasele puternice din ţările învecinate. În Prusia boerii începuseră a vorbi leşeşte de dragul instituţiilor polone – dar marele Elector îi învaţă minte, lărgind dreptul breslelor şi regulând starea ţăranilor. În Suedia boerii vor tot aceste lucruri, încât casa nefericită a regilor, dotată c’o energie şi cu calităţi rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluţiune, le adună sub steag şi declară răsboiu la toata lumea; o campanie care se sfârşeşte cu risipirea oştilor lui Carol al XII-lea până în ţările noastre, unde avem de la oamenii lui două ziduri: turnul Mitropoliei din Suceava şi turnul Colţea din Bucureşti. C’un cuvânt, acele instituţii găsesc pretutindeni trecere, unde pot numai.
În aşa dese relaţii cu aceşti vecini, dreptul lor public nu putea să rămâe fără înrâurire asupra noastră. Mai întâiu nefericita de Domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de către mai toţi publiciştii noştri, nu este nimic mai puţin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoş (Foto n.r.) ne inspiră mari îndoeli asupra sorţii acelui Voevod. După el urmează 6 Domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani – puţin pentru o ţară care începe. Cu secolul al XV-lea începe în sfârşit o domnie lungă şi liniştită – a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezul tatele stabilităţii. În 33 ani el organizează ţara bisericeşte şi politiceşte şi moare având o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin răsboaele dintre fraţi, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul Ungurilor, ceilalţi cu al Polonilor. Ţara se deschide influenţelor străine. În aceste turburări trece vremea, până la suirea pe tron a lui Ştefan cel Mare, uzurpator şi el, dar mai norocit decât ceilalţi.
De la 1457 – 1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influenţele de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie, din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu boerii. După el vine Petru (linie nelegitimă), acesta domneşte în două rânduri, şi are multe rivalităţi de învins. Fiul său Ilie se turceşte. Ştefan e ucis de boeri sub corturile de la Ţuţora şi din viţa Muşăteştilor nu rămâne decât Domniţa Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas şi atunci, căci cel care ia mâna Domniţei o ia împreună cu tronul – Alexandru Lăpuşneanu. De la stingerea progeniturei bărbăteşti a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei, datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întâmplarea şi intriga, mor mai toţi de moarte nefirească, boerii suni toţi aspiranţi la un tron, pe care nu mai şedea unsul lui Dumnezeu, şi astfel se urmează repede unul după altul când printr’o influenţă străină când prin alta. Ţara devine vatra deschisă a influenţelor streine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, Lăpuşneanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscova, Ioan Vodă ucis de Turci, Petru Şchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniţă, Răsvan în ţeapă; încercarea Movileştilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor ş.a.m.d., şi aproape toţi sfârşesc rău. Paralelogramul de puteri naţionale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sâmbure stabil, împ rejurul căruia să se cristalizeze. (VA URMA)
(Fragment din articolul “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, apărut în “Convorbiri literare”, pe 1 August 1876)
autor:MIHAI EMINESCU
