Dacă aş fi împreună cu un călator străin, iar acesta ar asista la o ceartă în care unul dintre certăreţi l-ar face pe celalalt ţăran- stârnindu-i astfel curiozitatea asupra termenului – iar acesta ar dori să afle de la mine dacă este vorba de o insultă sau mai degrabă de o simplă ’’gratulare’’, cred că aş fi pus într-o situaţie ambarasantă. Asta pentru că vocabula ’’ţăran’’ este una extrem de ambivalentă. Pe de-o parte ţăranul este văzut-via ideologiile culturale- drept o fiinţă ce poartă marca excelenţei, fiind întruparea unor calităţi & virtuţi ireproşabile. De la Eminescu ( în fapt înca de la parte a paşoptiştilor) şi pănă la protocronişti ştim că ţăranul este purtatorul celulei originale a , păstratorul fidel al identităţii naţionale. Până şi regele-cizmar din Scorniceşti, probabil pe filiera maoistă, avea să instrumentalizeze ideologic cultura populară (într-o manieră de un kitsch perfect).
Pe de altă parte, termenul poate avea şi o accepţiune peiorativă. În marile oraşe de pildă, când cineva primeşte eticheta de ţăran, cu siguranţă că lui nu-i sunt atribuite nişte calităţi ancestrale, ci mai degrabă nişte hibe de comportament. În această a doua perspectivă, ţăranul este reprezentat ca o fiinţă ce păstrează cu civilizaţia o relaţie tensionată, care nu a metabolizat pe deplin valorile urbanitaţii. Pe scurt, ţăranul este văzut la oraş un individ care se comportă ca şi cum ar fi ‘’ în natură’’. Revenind la primul prochimen, cred că i-aş spune călătorului străin că termenul ţăran este unul intraductibil sau că este de fapt un termen argotic despre care nu am auzit decît vag şi prin urmare nu-i pot oferi o definiţie rezonabilă.
