Ideea acestui articol s-a născut într-un butic de mahala aflat undeva în Crângaşi. Patroana, cu părul oxigenat contrastând cu nuanţa nativă, aruncând o privire plictisită în prăvălia sa, a exclamat cu năduf: „Ce civilizaţie-i aici! N-ai loc de întors!”
Prima reacţie a fost spontană, aceea de a zâmbi însă, în clipa ce a urmat m-a cuprins spaima. Această femeie, fără să-şi dea seama, căci adesea spiritul vorbeşte prin marginali, constata un adevăr de o mare cruzime: civilizaţia a devenit sinonimă cu aglomeraţia, cu vulgul, cu neantul. Undeva Milorad Pavič afirma că „atunci când este să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea, şi literatura”. Faptul că nu avem literatură certifică nu numai lipsa înaltei societăţi ci şi golirea de sens a unor cuvinte care aveau în vechime greutate: patrie, adevăr, dreptate, respect, preţuire, altruism etc.
Femeia avea dreptate. Cultural, poporul român este pe cale să dispară. El se va transforma într-o populaţie semi-doctă cel mult, şi de aceea manipulabilă, şantajabilă şi umilită fără să o ştie, de o mână de privilegiaţi de partid. Dacă la nivelul vulgului cuvântul “civilizaţie”, a fost înlocuit de cuvântul “aglomeraţie”, realitatea mai arată ceva. Substituirea este şi ea dizgraţioasă. Dorind să folosească un limbaj „elevat” faţă de clienţii ei, cucoana l-a ales pe cel mai impozant din vocabularul său: „civilizaţie”. L-a ales şi i-a dat un conţinut nou, o semnificaţie al cărei traseu este previzibil. L-a ales pentru că substituirea s-a înfăptuit de mult. Trăim de ani de zile în această substituire fără să o certififcăm. Singurele posibile piedici în continuarea acestui periculos traseu sunt practric eliminate social: educaţia şi igiena.
O astfel de societate a descris-o A.E.Baconsky în romanul său profetic „Biserica Neagră”. Acolo oamenii nu-şi mai vorbeau ci scuipau cuvintele. Metaforă? Nu este greu să găseşti tineri care nu-şi mai vorbesc. Cuvintele au fost înlocuite de răgete, lătrături, şi un ropot de gesturi agresive: şuturi, pumni, palme, îmbrânceli etc. Deşi sunt la şcoală, pentru ei educaţia este abstractă, cuvântul scris şi clar exprimat, este o corvoadă, o pedeapsă traumatizantă numită uneori examen de capacitate sau bacalaureat. Cum ai putea absolvi un bacalaureat cu trei lătrături şi un răget de satisfacţie? Satisfacţia notei cinci!
Ce va însemna asta pentru noi? O întoarcere rapidă prin 1730. Nivelul de cultură, educaţie şi igienă începe să semene cu evul mediu în ciuda unui sistem în care s-au investit generaţii de intelctuali şi care, ar putea funcţiona. Degringolada pare a fi dirijată, căci un popor ameţit mediatic nu are timp să-şi pună probleme asupra vieţii mizere, iar pentru cei care-l conduc şi-l păcălesc, trebuie să fie un deliciu actul guvernării. Pulverizarea sistemului de învăţământ şi sănătate printr-o reformă perpetuă înseamnă două lucruri: distrugerea psihologică a celor care mai vor să facă ceva aici, în ciuda salariilor mici şi a directivelor aluvionare de la un sezon la altul, şi apoi neantizarea generaţiilor tinere, dresate să se vândă pe o nimica toată, aculturalizată şi redusă la răget.
În societatea Bisericii Negre, oamenii pierduseră trăsăturile, nu mai ştiau „dacă trăiesc ori sânt morţi”, şi tocmai de aceea „îşi lăsau cadavrele la îndemâna oricui”. Adulţii de care te loveşti prin metrou, pe bulevarde, cu rare excepţii, au chipuri fără trăsături, se aseamănă. Trăind de la o lună la alta, de la o factură la alta, nu-şi mai dau silinţa să simtă dacă mai trăiesc sau au murit. Şi ce aceea nu le mai pasă de unul care moare pe stradă, de durerea pierderii unei fiinţe apropiate sau de un rinichi cedat pentru câteva mii de euro. Tot Baconsky vorbeşte de o clasă socială aparte care se credeau “înnoitori”, dar de fapt erau nişte “hăhăitori”, şi care, din limuzinele lor luxoase, vorbeau despre dispreţul străinilor şi pânda acestora de a fura bogăţiile ţărişoarei. “Hăhăitorii” sunt aceia care au coalizat cadavrele vii sub sloganul „noi nu ne vindem ţara”, tocmai pentru a şi-o oferi pe tavă şi a-i neutraliza pe cei care au mai rămas în viaţă.
Speranţele celor din Biserica Neagră, care doreau o schimbare, se afla doar în „cadavrele neîngropate la timp”, care începeau „să întinerească”. Speranţa noastră va sta doar în aceia care vor „întineri” sub îndrumarea celor care mai ştiu că trăiesc. Doar ei vor repune în drepturi sistemul de valori.
