Despre patrimoniul cultural naţional se tot vorbeşte de ani buni dar rămânem cu vorbele. În satul Grădiştea de Ilfov se mai află în picioare conacul ridicat în anul 1896, pe locul unui imobil mai vechi, de G.Hagi Theodoraky. Istoria acestei familii de negustori coboară în secolul al XVIII-lea, cel dintâi reprezentant al familiei a fost Tudor Tudoran devenit Tudor Hagi Tudorachi prin adopţie (1768-1848). Despre această familie vom povesti puţin mai jos pentru a da prioritate problemelor actuale.
În anul 2004 Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, prin trei semnatari (Director general, prof.univ.dr.Dan Lungu; director ştiinţific, dr.Dana Mihai şi expert arh.Ruxandra Nemţeanu) au înaintat o notă Direcţiei judeţene Ilfov de Cultură şi Culte pentru Patrimoniul Naţional Cultural, mai exact în atenţia directoarei Alexandrina Niţă. În adresa cu numărul 586 din 8 aprilie 2009, INMI propunea Direcţiei judeţene Ilfov de Cultură şi Culte, „reluarea procedurii de clasare din oficiu”, pentru că în 2004 „nu a putut fi clasat din cauza procedurii juridice greoaie si a statutului incert de proprietate(proces de revendicare)”.
Considerentele reluării procedurii de clasare sunt trei la număr:
1. Starea fizică a clădirii fiind „în colaps, apare necesitatea urgentării clasării din considerente de pericol iminent”. Ne-am obişnuit deja cu monumente de patrimoniu sau de arhitectură lăsate de izbelişte sau incendiate pentru a putea fi apoi jusitificată demolarea. Astfel se ptrec lucrurile şi în cazul conacului G.Hagi Theodoraky din Grădiştea.
2. Conacul poate fi încadrat conform Normelor de clasare a monumetelor istorice aprobate de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional prin Ordinul Ministrului nr. 2260 din 18 aprilie 2008, rectificată cu O.M. nr. 2048 din 16 februarie 2009, la monumete istorice, categoria arhiectură, grupa A. Adică de valoare nationala şi universală. În acest context, imobilul este protejat de orice tip de modificări, chiar şi în privinţa detaliilor interioare.
3. Conacul se află deja în Zona de Protecţie a monumentelor istorice aflate într-un cerc cu o rază de 200 m. Paradoxal, două monumente din acest cerc protejat au fost clasate deja folosindu-se ca punct de referinţă conacul a cărui clasare este refuzată astăzi de proprietari! Cele două monumente clasate sunt biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului cu picturi din 1752 aflată în satul Sitaru şi biserica cu hramul Adromirea Maicii Domului din anul 1846 din satul Grădiştea.
Experţii mai spun că reşedinţa G.Hagi Theodoraky este de mare autenticitate pentru că nu s-a intervenit asupra ei, cu toată lăsarea în paragină. Mai mult, clădirea este operă de autor purtând semnătura acestuia cu inţialele (F)EHR, „arhitect probabil de origine germană, care a ceat o „villa” în stil eclectic-pitoresc după moda timpului. Valoarea arhitecturală a monumentului este ridicată deoarece conacul „este unicat în arhitectura judeţului Ilfov şi poate fi încadrat într-o serie foarte mică de astfel de clădiri din arealul capitalei”, iar frecvenţa redusă a acestui tip de clădire îi conferă o valoare istorică ridicată. Şi cum acest monument a aparţinut unei vechi familii negustoreşti, care se stinge în perioada naţionalizării, şi valoarea ei memorială este mare.
Cei care se opun clasării şi salvării monumentului este firma S.C.Transcom SA, devenită proprietara conacului „prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr.0521, eliberat de Miniserul Transporturilor la data de 9 ianuarie 1996”.
Iată cum S.C. Transcom SA a devenit stăpână peste conacul G.Hagi Teodoraky, alături de terenul aferent în suprafaţă de 9654 m2, situat în satul Grădiştea de Ilfov, doar prin semnătura unui minister. Adresa de contestare a clasării monumentului este semnată de doi avocaţi: Ana Demşorean şi Bogdan Vetrici-Şoimu. Aceştia au „fabricat” după ureche un text contestatar la înştiinţarea de clasare nr.222 din 14 aprilie 2009 emisă catre Ministerul Culturi, Cultelor şi Patrimoniului Naţional – Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Ilfov. Care sunt argumentele construite de cei doi avocaţi? Faptul ca monumentul ar fi fost declasat în anul 1977 imediat după cutremur deoarece ar fi fost foarte grav degradat „prin producerea mai multor fisuri, ducând astfel şi la darâmarea unei părţi din imobil”.
În concluzie, „considerăm că acest imobil nu îndeplineşte condiţiile pentru clasare deoarece se află într-o stare avansată de degradare, stare care şi astăzi este menţinuta(de ce oare?), imobilul neîndeplinind condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice. Pentru ca imobilul să fie clasat ar trebui ca acesta sa îndeplineasca condiţiile prevăzute la art.8 din legea 422/2001, respectiv acesta să reprezinte o valoare naţională sau universală sau să reprezinte un patrimoniu cultural local”.
Păi, experţii tocmai au demonstrat acest lucru pe puncte: valoarea arhitecturală şi memorială este ridicată, frecvenţa rară a tipului de construcţie pentru aceasta parte de ţară, aşadar, conacul îndeplineşte criteriile de clasificare, cel puţin în grupa B, adică monument de valoare regională.
Şi în final, cei doi avocaţi amintiţi aruncă şi cel mai penibil contra-argument: „arătăm că prin clasarea imobilului s-ar aduce o vătămare gravă a dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care s-a declanşat procedura de clasare. Astfel, portivit prevederilor art.480 C. Civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru într-un mod exclusiv şi absolut”.
Să amintim aici celor doi avocaţi „urechişti” într-ale meseriei că până şi acţionarii hotelului Novotel din Bucureşti au trebuit să accepte în proiectul final(al proprietăţii lor) restituirea faţadei vechiului Teatru Naţional dispărut după 1945. Aşadar, o modificare de faţadă care să amintească de o clădire simbol, care nu mai exista de peste 50 de ani! Dreptul la proprietate mai înseamnă(în unele cazuri) şi obligaţii faţă de vecinătate şi comunitate.
Povestea conacului
Conacul G.Hagi Theodoraky din Grădiştea, jud. Ilfov, este situat pe malul la sud de lacului Căldăruşani, lîngă Biserica Adormirea Maicii Domnului, având adresa Str. Bisericii Maxineni nr. 10 (fosta adresă: Str. Bisericii nr. 589) este o clădire de jum. sec al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.
În Dicţionarul Geografic al judeţului Ilfov publicat în anul 1892, aflăm descrierea satului Măxineni, parte din Greci-Grădiştea, plasa Mostiştei, sat care se afla în mare parte în proprietatea lui G.H.Tudorache. Satul Maxinu sau Măxineni avea 535 de ha din care 435 de ha aparţineau lui G.H.Tudorache. Acesta cultiva pe moşia sa, la 1892, 210 ha iar alte 40 de ha erau sterpe, 50 de islaz si 135 de pădure”( C. Alessandrescu, Dicţionarul Geografic al jude]ului Ilfov, Bucuresci, p. 259).
Conacul a fost ridicat ca reşedinţă de vară de arhitectul Ruher în anul 1896 şi familia Teodorache păstreaza moşia până în anul 1949. Proprietatea este naţionalizată prin decretul nr.83 din anul 1949 iar pâna în anul 1953, conacul şi parcul au rămas în gospodăria colectivă a satului Grădiştea. Între 1953 si 1974, conacul a fost destinat şcolii săteşti iar după ridicarea noului imobil pentru şcoală, conacul este transferat în administraţia Transcom de către Consiliul judeţean Ilfov, în februarie 1976.
Transcom organizează aici «Autobaza coloana 7» pâna în anul 1988. Ceea ce ne îngrijorează este maniera în care sunt „spălate” ilegalităţile în România iar povestea conacului este un edificator exemplu: naţionalizat(1949) şi dat în admnistrare(1976) iar administratorul(care nu are drept de proprietate) îşi însuşeşte ilegal un bun, pe care îl mai şi distruge cu bună ştiinţă.
Potrivit unui articol semnat de Romulus Cristescu, în data de 13 martie 2009, era prezentă următoarea stare de protecţie a imobilului: „lipsa îngrădirii sau a pazei; accesul este liber, au fost furate mobilierul şi elemente ale clădirii; toată tîmplăria a fost luată, de asemenea nu mai există scara ce duce la etaj şi acoperirea casei acesteia.
Luând în considerare acestea este foarte plauzibil ca procesul de vandalizare să fie activ, astfel următorele componente ale clădirii pot dispărea relativ repede: învelitoarea metalică, şarpanta, cărămida zidurilor.
Părţi din decoraţia tavanului este distrusă (fragmente de stucatură se regăsesc în molozul de pe pardoseală). Este probabil ca sub vopseaua de ulei a încăperilor să se găsească decoraţie originară pictată, se văd urme într-una din camere. În partea nordică a clădirii există fisuri importante (atât pe parter cât şi pe etaj, cu mărirea semnificativă a rosturilor dintre cărămizi) probabil din tasare, care pot afecta stabilitatea acesteia”.(Romulus Cristea, «Conacul din Grădiştea, vandalizat»)
Povestea familiei
Hagi Tudorache a văzut lumina zilei în 1768, la Curtea de Argeş. Tatăl său a fost un ţăran înstărit şi fiind un om mai umblat, şi-a adus copilul la Bucureşti, oferindu-l băiat de prăvălie, jupânului Tudorache Hagiu. Acesta din urmă avea prăvălie de lipscănie în Hanul Sf.Gheorghe, aflat în vecinătatea bisericii Sf.Gheorghe Nou. Tânărul Tudor a intrat de la început în voia stăpânului său, pe care l-a servit toată viaţa cu pricepere şi devotament şi cum bătrânul negustor nu avea copii şi nici un fel de rude, la moarte, i-a lăsat prăvălia cu tot ce se afla în ea, precum şi întreaga avere ce agonisise; i-a pus însă îndatorirea ca să-i poarte numele. De un asemenea noroc se bucurau foarte puţini, iar Tudor Tudorache a continuat şi extins afacerea binefăcătorului său.
În 1805 s-a căsătorit cu Elena, fiica logofătului Fierea, cu care a vieţuit 40 de ani, până în anul 1845, când aceasta a murit. Au avut împreună nouă copii din care doi au murit de tineri, iar cei rămaşi au fost trei fete şi patru băieţi, şi anume: Costache, Ghiţă, Iancu şi Mihalache. Toţi băieţii s-au ocupat cu comerţul, după ce au făcut practică în prăvălia tatălui lor. Fiii oricărui comerciant erau puşi să înveţe meseria negustorească, începând prin a face tot serviciul, la rând cu ceilalţi băieţi de prăvălie. Lucru care nu este întâlnit astăzi decât cu rare excepţii. De aceea avem o mulţime de beizadele-cocaină, muşchi pictaţi, care se vor prăbuşi la scurtă vreme după dispariţia părinţilor lor, negustori sau bancheri. Istoria a dovedit-o fără excepţie. Iar vechii negustori ştiau foarte bine aceste lucruri. Astfel că şi-au format copii la rând cu băieţii de prăvălie, apoi i-au şcolit, învâţându-i cum se ţine o afacere, în primul rând prin câştigarea încrederii viitorilor subalterni. Psihologic, aceştia din urmă, nu pot uita că au lucrat cândva alături de mai noul lor stăpân de negustorie; au crescut alături, fără mofturi şi ifose de lux.
Hagi Tudorache a extins afacerea de lipscănie, cumpărând prăvălii şi terenuri mai prin tot Bucureştiul. Deşi nu ştia carte, şi-a creat un păienjeniş negustoresc, ce cuprindea spaţiul dintre Bucureşti şi Leipzig, plus Balcanii. Peste 200 de negustori erau prezenţi în catastiful firmei. A fost chiar ingenios şi în transportul mărfurilor: „el imagină nişte căruţe cu cai, cu coviltir, pline cu marfă aşezată în rafturi ca în prăvălie, pe care le trimitea prin sate şi în care se găseau, pe lângă lucruri de lipscănie, tot felul de lucruri, de care ţărancele aveau nevoie în lucrările lor casnice, ca stambă, pânză, aţă, ace etc.” Aşadar, primele magazine ambulante au fost create la iniţiativa lui Hagi Tudorache iar afacerea a fost una de mare succes.
Hagi Tudorache a locuit în casele din mahalaua Oţetari, fiind înmormântat în curtea bisericii Oţetari, strada cu acest nume şi biserica omonimă există şi azi în Bucureşti. Ulterior, mormântul familiei a fost transferat la cimitirul Bellu. Negustorii au finanţat şi cariere politice iar familia Hagi Tudorache nu a făcut excepţie. Copii marelui negustor au ajutat băneşte pe Vasile Boierescu să-şi termine studiile de drept la Paris şi tot ei i-au înlesnit alegerea ca deputat, înscriind Hănişorul(un grup de prăvălii de pe uliţa Lipscanilor)pe numele lui, pentru a avea censul cerut de legea electorală de atunci”.
Fiul său cel mare, Costache Hagi Tudorache, era un om al schimbărilor. Purta costum evropenesc şi făcuse şcoală în Apus. După dezastrul incendiului din martie 1847(care a distrus multe averi), Costache porneşte o nouă afacere de lipscănie, pentru început în asociere cu Leon Manoach. Între 1849 şi 1852, capitalul afacerii creşte cu 120%, în ciuda vremurile tulburi ale Valahiei după înfrângerea revoluţiei bonjuriste.
Familia Tudorachi, între 1800 si 1900 a dezvoltat o adevărată investiţie imobiliară. Familia stăpânea încă din secolul al XVIII-lea final, prăvălii pe Lipscani, o altă prăvălie în Hanul cu Tei, apoi casele din mahalaua Oţetari(distruse de curând); Hănişorul devenit mai apoi «Pasajul Comercial», singura bancă românească din oraşul vechi încă din secolul al XIX-lea, “Banca Costache Tudorache”; alte prăvalii în Cavafii Vechi.
Dacă privim planul Borroczyn din 1852 şi planul cadastral din anul 1911 vom descoperi întinse proprietăţi avute de “arborele” Tudorachi în toate zonele oraşului: livezi şi vii în zona dealului Filaret şi de-a lungul Căii Şerban Vodă, dar şi de-a lungul Căii Moşilor, spre periferie.
Tot de numele Hagi Tudorache este legată casă din Comuna Budeasa, satul Budeasa Mare, Argeş, clasată în LMI, Lista o datează la 1762, casă se află şi în anexa III a Legii 5/2000 la categoria Valori de patrimoniu cultural de interes naţional (monumente istorice de valoare naţională excepţională) subcategoria Monumente de arhitectură populară.
Cazul trist al conacului H.G.Tudorachi dovedeşte că România este desfigurată de o anarhie incipientă. Structurile statului nu mai au puterea să protejeze valorile de patrimoniu distruse deliberat şi nici puterea să repună un drept de proprietate în adevărata sa legitimitate.
