Imperiul Roman în decadenţă dedese naştere unei religii cosmopolite, care continua oarecum cultura şi ideile antice, deşi sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creştină – mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un painjiniş subţire de idei religioase, ostaşul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină şi pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul, care se formează sub acest painjiniş, se numeşte Imperiul Roman. Casa domnitoare, care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal, este Casa de Austria. Dela Carol al V-lea se lăţise ideea unei monarchii universale a Creştinătăţii, cu moartea lui s’a amânat proiectul, dar familia n’a renunţat la culmea dorită, la răspândirea sfintei monarchii peste Europa întreagă. Înaintea acestui pericol sta Europa la începutul răsboiului de 30 de ani. Şi, într’adevăr, Casa iera în toate condiţiile pentru realizarea scopurilor sale. Spania, sub Casa de Austria, avea la dispoziţie ţările cele mai bogate ale Europei şi ale globului: Lombardia, Ţările de Jos, Portugalia – şi, împreună cu aceasta, puterea ei comercială, aurul Americei şi nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încât Baco de Verulam exclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume.
Afară de acestea, avea pe atunci cea mai puternică armată, ea ţinea numai în Flandra 40.000 de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeştri şi 20.000 călări, o oaste cum toate ţările creştine de pe atunci n’ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieşască şi avere îndestulă spre a o înmulţi în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul Franţei cu Alzasul şi Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. Franţa era împresurată din patru părţi, la sud-est cu Italia, la nord-est cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan şi Burgonia, la nord cu Ţările de Jos pan’ în Sadna. Era strimtorată şi primejduită în grad suprem. În Suedia, Casa introdusese intrigi împotriva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia căci, după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mâna pe marea Baltică, mama tuturor comerţielor, cum se numea pe atuncia, şi a prinde rădăcina Olandei, c’un cuvânt painjinişul fin al ideilor religioase se prefăcuse într’o mreajă de fer. Răsboiul de 30 de ani a avut drept rezultat sfărâmarea acestei puteri urieşeşti. Richelieu – însuşi catolic – încurajează protestantismul în Germania şi, împreună cu celelalte puteri ameninţate, au sumuţat asupra Casei tot ce se putea sumuţa, între alţii pe Turci şi pe voevozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni şi în Orient şi unul dintr’aceştia a fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace. Într’adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu Turcii, a căror politică ţintea la micşurarea Casei de Austria, prin susţinerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa şi catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II-lea. Liniile amândouă ale Casei se înţelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită de la Praga ar fi trezit unele bănueli în inima Voevodului românesc, dar una venită de la Madrid – care avea în vedere numai creştinătatea – nu. Se vede că tot din iubirea creştinătăţii Austria va fi încercat, sub Constantin Brâncoveanu, să iee ţara românească, precum mai târziu a luat Bucovina.
Sfârşim caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie, are nevoe de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi ‘n Transilvania. Acest om pur – cosmopolit per excelentiam – a fost, pentru această ambiţioasă Casă, preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde’l trimete ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex Maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lângă acest element, s’a mai format încă unul, hibrid şi stângaciu, cu o fisionomie fatală: beamterul (funcţionar n.r) austriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din câteva formulare nemţeşti de concepte numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste câteva rable învechite şi rău stilizate, el nu mai ştie nici o limbă şi iată de ce: în casa părintească a vorbit ruseşte, a studiat într’un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemţească şi, când îşi sfârşeşte învăţătura, nu ştie nici o limbiă cum se cade. C’un cuvânt, Austria, pentru a domni, are nevoe de un ciudat soiu de indivizi generis nullius şi, în secolul al XVI-lea, clerul catolic se potrivea cu acest rol, încât austriacul cel mai bun era şi catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potriveşte. Libertatea religioasă, răspândită peste toată Europa, a slăbit foarte mult biserica, iar aceşti beamteri, fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atât de grea, Austria a trebuit să-şi caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate, un element cosmopolit şi egoistic. Ceea ce, drept vorbind, este unul şi acelaşi lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg.
(Fragment din articolul “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, apărut în “Convorbiri literare”, pe 1 August 1876)
