o distracţie în afara cetăţii: vânătoarea

Dacă odinioară vânătoarea a fost un apanaj al regilor şi nobililor astăzi este iubită şi cultivată de grupuri sociale cât mai largi. Cine şi-ar închipui faptul că, pe multe dintre bulevardele de astăzi ale Bucureştilor au fost cândva spaţii de vânătoare? Bucureştiul s-a format printre frânturi de peisaje sălbatice, meandrele Dâmboviţei ascunzând băltacuri, ostrovuri, păduri întinse, care au dispărut cu precădere în cursul secolului al XIX-lea.

        Unul dintre primele locuri de vânătoare cunsocut în spaţiul bucureştean a fost «Ciutăria Domnească», un vechi ostrov al Dâmboviţei, din zona pasajului Mărăşeşti şi a mănăstirii Radu Vodă de mai târziu.

        Lacul lui Dura Neguţătorul, cu băltacurile şi apele din jur, nucleul lor fiind astăzi grădina Cimşigiu, a fost teren de vânătoare chiar şi la începutul secolului al XIX-lea. Apoi codrii Lupeştilor din zona actuală a Casei Poporului erau în Evul Mediu un spaţiu al vânătorii domneşti. La fel şi pădurile care înconjurau ostrovul Sf.Elefterie şi care îmbrăcau pantele dealului Cotroceni. În vremurile recente, pădurea Bănesii, cu mult mai întinsă decât ceea ce este astăzi, hrănea la rândul ei o faună bogată.

Vânătoarea a fost în vechime un apanaj al nobililor şi în ţinuturile româneşti. Era un prilej de cunoaştere a familiilor boiereşti de diferite ranguri, se legau cumetrii chiar, frăţii şi camaraderii între cei mai tineri. Domeniile domneşti, dar şi moşiile boiereşti aveau întinse zone destinate vânătorii.

        În cursul secolului al XIX-lea, cu precădere după 1850, partea superioară a middle class a început să cultive şi ea gustul pentru vânătoare. De la bancheri la liberi profesionişti la negustori de tot felul ajung să se bucure de ocupaţia vânătorească. Alături de vârstnici, participă şi mai tinerele lor odrasle, având în grijă ogarii hăitaşi sau transportarea proviziilor, iar spre final, a prăzilor vânate.

        Vânătoarea a fost una dintre ocupaţiile cele mai gustate de regele Carol II. În primăvară, fiind vremea sitarilor, regele prefera să-i vâneze la Gheboaia, moşie a familiei Şuţu. Într-o vreme ideală puteau fi vânaţi 80-90 de sitari, regele reuşind să „prindă” mai întodeauna 14, „numărul meu fatidic, peste care greu reuşesc să trec”, afirma majestatea sa. În septembrie era sezonul potârnichiilor şi fazanilor, care erau vânaţi în regiunea Sintia-Livada din Timiş. La vănătoarea de potârnichi din 6 septembrie 1937 a participat şi „Mihăiţă”, care a stabilit recordul României de atunci, cu 89 de potârnichi vânate într-o singură zi. Avea 16 ani.

        Vănătoarea de cerbi se derula pe valea Siretului din partea de nord a Bucovinei, aflată astăzi în Ucraina. Însă cea mai fecventată zonă de vânătoare a regelui Carol II a fost domeniul de la Scroviştea.

        Iniţierea în vânătoare începea de la vârstele copilăriei şi adolescenţei, după cum se poate observa în imaginile alăturate. Privind chipurile acestor oameni din perioada interbelică, români şi străini deopotrivă, undeva prin câmpiile colinare ale Slovaciei, la vânătoare de iepuri, puteţi afla cu uşurinţă tipologia unei echipe vânătoreşti şi a unei partide de vânătoare. Relaxare, detaşare, deschidere faţă de ceilalţi din jur, indiferent de vârstă şi treaptă socială. Căci unii dintre ei sunt bancheri, pe când alţii, simpli ţărani.

        Pentru aceia care au cunoscut-o sau o practică aşa cum prevăd regulile sau cutumele, o partidă de vânătoare, dincolo de discreţia socială, se constiuie ca un minunat prilej de socializare.