Num(…)e

             În cursul săptămânii care tocmai a trecut, am observat că obiectele cele mai solide (aparent cele mai solide) sunt, în fapt, obiecte lichide care au încremenit din pricina câte unei lipse încă neidentificate. Ascultam una dintre Variaţiile Goldberg şi am sesizat că peretele de rezistenţă din sudul sufrageriei este un fel de ulei superficial cristalizat, ca o pojghiţă destinată percepţiei proştilor. Atunci mi-am dat seama că, dacă tot n-am reuşit să fiu Bach (în ciuda unei jumătăţi de coincidenţe de prenume), aş fi putut măcar să dovedesc imaginaţia de a fi Glenn Gould. Necompunând cine ştie ce, aş fi cântat astfel încât să îndoi blocurile de locuinţe din Drumul Taberei şi pe cele de granit care te fixează departe de mine, fiindcă nu-ţi poţi urni din loc îndărătnicia, Kate! În fine, Stockhausen sau Orfeu, era un pas. “ – Pas de doute”, M. René.

            De fapt (m-am gândit apoi), era puţin. Uitându-mă la clădirile din preajmă (văd cam 6-7 de pe balcon), la câţi pereţi de rezistenţă care abia aşteaptă să fie denunţaţi ca lichizi am aici, ar fi păcat să nu fiu Dante! Pot face să regreseze destule granule către stadiul de Mare, de Ocean, de Nor Cosmic, de Inutilitate literar-cosmologică – pentru a-mi permite să te vreau Beatrice, ducându-mă de mână la dracu’, superbă în vreme ce calci în picioare fantasmele unei cariere de marmură din care s-au ridicat statuile dispariţiei mele încă doar latente. Perfecţiunea versurilor s-ar fi apropiat cu un milimetru de cea a zâmbetului tău.  

            Însă dacă aş fi numai o albină? Aş croi un fagure de sensuri în jurul tău, astfel încât nimeni să nu priceapă că despre tine vorbesc – dar astfel încât toţi să sfârşească prin a te iubi atât cât te detest eu. Ar fi secretul nostru, nu? Ce-ai zice dacă, lunea viitoare, de pildă, aş publica fără ocolişuri povestea a tot ce ni s-a întâmplat de ceva timp încoace? Fără ocolişuri! Cu nume, adresă, cu orele noastre, cu punctele precise în care ne-am descoperit, în care… – de care… – de care eşti şi tu un pic responsabilă (cel puţin fiindcă erai de faţă).

            Voiam să fiu Galois – ca să te demonstrez… ori să am şansa de a o face. Da, ştiu că am îmbătrânit excesiv, că n-am descoperit plumbul din vintre, că am trişat, că funcţia letală nu mă va mântui la vreme (Alfred, care dovedeşte mai departe luminoasa idioţenie supremă, cea de lângă un pi “voios şi liber”, o va confirma; desigur, baudelairian, ai înţeles). Ce bine ar fi să fii o constantă, chiar dacă…

            M-am grăbit. În locul meu să fi fost, Messi ar fi scris pe minge (ca pe o ştampilă) “CSEBUI ET”, şi ar fi şutat de la 80 m direct în bară, pe care literele s-ar fi imprimat invers, trimiţându-ţi mesajul în faţa unui miliard de telespectatori. Puteam fi Pasteur, să mă purific aidoma berii, Lacan (să gust Dasein-ul modelat în pâine) – sau Maldoror, Mefisto (născut pe 16 iulie), poate chiar Lohengrin (dar luându-te în Montsalvat, Elsa). Da, greu. Puteam fi chiar şi Freud, anagramând computer, moc PUTEr, Cock Mutter şi alte asemenea consideraţiuni de ordin ştiinţific. Apoi aş fi cântat un blues pe tastatură –

 

vz/moerzz/mvroie/mzro/mzvor/zmvro/zmvromz/bro/zmbroz/mbro/bmzrolja djggmjda.jadjggmjado/.daj.j.dagmmgjadj..jadytmgbdalijhghtfgbljjlljj

ljliljjllillljladiwlljladiwlijadjgjgadljljjailjadjljdlijadjljlad

ldaldiawljjldjiljadldilljwdaljwdalwijlljadwldiwldawldalajdal

 

– dezvăluind că sunt un pianist foarte prost. Mai bine să revin la Gould: sunt sigur că din toate astea, vezi tu, din astea nu are cum să nu ţi se coaguleze răsuflarea la mine în cameră, aici,

und so weiter…

(Am să te sun în cursul zilei).