Dupa cum probabil am mai scris si in alte posturi identitatea cladirilor (si pastrarea identitatii cladirilor vechi) este in mare parte dependenta de felul in care ele sunt locuite. Exista prin urmare o mare asemanare intre felul in care oamenii aleg sa-si croiasca personalitatea si infatisarea si felul in care cladirile se transforma prin procesul de locuire si insusire a spatiului de catre ocupantii lor.
Arhitectura actuala seamana oamenilor de pe strada – asa cum gasesc de cuviinta sa se prezinte pe sine in acelasi fel sunt si cladirile in care ei aleg sa traiasca. Hainele ieftine cu sclipiciuri si croi dupa tipare de duzina sunt o alta manifestare a sufletului ce locuieste blocurile triste si colorate strident. Asa cum o pereche de manusi de dantela ar fi o subtilitate inutila pentru majoritatea femeilor moderne ,mici detalii de arhitectura sunt retezate ca inutile si desuete. Intocmai cum vederea decolteurilor adanci nu mai face pe nimeni sa roseasca , vederea aparatelor de aer conditionat labartate pe fatade nu incomodeaza estetic pe nimeni. La fel cum hainele de pe strada sunt copii dupa copii de haine de firma afisate zi de zi in reviste glossy la fel fatadele caselor se imbraca cu sclipiciuri imprumutate , modeste dar cu pretentii de parvenire uriase.
Pe aceeasi linie se incrie si statutul actual al cladirilor moderniste din centrul vechi al capitalei. In acelasi fel in care o femeie simpla cu o educatie precara care se gaseste brusc in posesia unei garberobe de rochii vechi de muselina facute la comanda nu va sti sa le poarte, la fel cladirile vechi “croite” pentru anumiti oameni alungati de vremuri sunt astazi la dispozitia unor persoane care nu stiu (in majoritatea cazurilor) sa le locuiasca.
Am urmarit in acest sens cateva imobile de raport din centrul vechi, cladiri altfel vedeta pentru capitala, obiect de specula imobiliara. Fatadele lor odata albe astazi sunt cenusii si deteriorate. Este aici si mult din soarta cladirilor aflate in co-proprietate , depinzand astfel de puterea financiara si bunavointa adusa la numitor comun a unei comunitati adunate (in cele mai multe cazuri, azi mai mult ca mai demult) intamplator.
Mi-este greu sa condamn saracia onesta a oamenilor care nu au puterea financiara de a cumpara “straie” noi de calitate pentru cladiri. La fel de greu imi este sa judec imposibilitatea cladirii de a raspunde unor nevoi aparute in timp, mult dupa perioada in care ea a fost proiectata si ridicata. Probabil necesitatea schimbarii tamplariei interioare capata o importanta diferita atunci cand locuiesti intr-o garsoniera in care tamplaria scartaie iarna iar rafalele de vant deschid toamna geamurile.
Insa discutam totusi de cladiri din centrul capitalei, cladiri cu un anumit statut ce ar trebui prezervat. Iar in momentul de fata puterea financiara (sau lipsa ei) si/sau gradul de cultura al locatarilor actuali isi pune extrem de pregnant pecetea asupra acestor cladiri. Locuirea in cladirile acestea pare mai curand un act de rezistenta , de lupta de supravietuire in care invinsul este cladirea. Solidaritatea cladire-locatar este definitiv pierduta din momentul in care s-a produs dislocarea locatarilor de drept iar cladirea si-a pierdut rol de “acasa”. Cladirile sunt sistematic cucerite din interior si odata ce sufletul lor cade la pamant substanta ce il sustinea se dizolva si ea asemeni tencuielii cazute a fatadelor.
Pe moment casele “supravietuiesc” diferit. Uneori pe petice, uneori pe de-a intregul ca un organism. In cazul cladirii Aro starea generala de decadere este evidenta. Tencuiala cazuta, tamplaria degradata si innegrita, aparate de aer conditionat aplasate aleatoriu pe fatade. Locatarii sunt insa diferiti intre ei, unii pastreaza tamplaria vechea, altii au inlocuit-o déjà de mult timp.
La etajele superioare unii au inchis balcoanele in improvizatii de plocarbonat si metal altii le-au lasat deschise. La etajele inferioare unii au optat pentru aparate de aer conditionat, altii si-au imbracat geamurile in staniol.Pentru unii nevoia de curatenie a fost mai pregnanta decat pentru altii si portiuni de fatada se vad ca fasii proaspat tencuite.
Cladirea teatrului Nottara are niste lucarne vizibile doar de pe trotuarul de vis-a vis. O locuire poetica pare sa aiba loc in lucarnele cucerite de flori si soare. Hainute mici de copil puse la uscat te fac sa suspectezi o imensa casa de papusi ascunsa in spatele acoperisului incins de tabla.
Balcoanele cladirii par ceva mai neutre , intimidate fiind de agitatia strazii si de mash-urile ce cuceresc rand pe rand fatadele bulevardului. Recunosc ca am o vie invidie pentru geamul de deasupra firmei “teatrul Nottara” atat de aproape de tot tracul de scena si emotiile premierelor de stagiune. Restul geamurilor isi ascund adancimea cu obloane vechi de lemn si ghivece de flori ce par sa traiasca din lumina, caldura si praf. Prababil lumina intra inauntru prin franjuri feliate de cladura topita ce se disipa incet in adancimea incaperilor.
Urmatorul imobil de raport dupa cladirea teatrului Nottara este inca mai putin afectat de trecerea prin timp decat vecinele sale. Jocul de planuri de verticale practicat prin retrageri de balcoane din spatele benzilor orizontale marcate este inca suficient de evident. Tot la fel de evidente si nedeteriorate sunt pilele ce despart balcoanele de restul fatadei – acestea sunt placate cu placi ceramice (?). Un amanunt interesant de observat este amplasarea pe tavanul balcoanelor (in sistem loggie) a unor sisteme integrate de iluminat. Geamurile si-au pastrat in cea mai mare parte tamplaria veche iar aparatele de aer conditionat sunt mai putine si mai discret amplasate.
Ce este insa extrem de vizibil (atat la aceasta cladire cat si la multe altele din centrul vechi) sunt sistemele de ancorare ramase in urma mash-urilor plimbate acum mai sus sau mai jos de-a lungul bulevardului. Aceste oase metalice ce ies din carnatura cladirilor sunt insa ceva uzual in centrul Bucurestiului. Chiar si sistemele de spoturi de lumina atunci cand exista sunt proiectate sa puna in evidenta reclamele iar nu cladirile. Desigur in absenta mash-urilor ele par doar niste excrescente bizare din epiderma cladirii, inutile si dizgratioase ca geometrie.
Urmatoarea cladire din frontul catre piata romana este un bloc izolat de p+7_ 1 etaj retras. Se observa atentia la niste detalii ce astazi sunt extrem de rare – profilele orizontale din dreptul geamurilor , o sectiune interesanta a parapetului balcoanelor ( incluzand o profilatura inafara in zona superioara si o retragere in zona de jos) toate conlucrand la o comportare cat mai buna a cladirii in timp fata de apele meteorice. Chiar si detaliul de scugere ape pluviale de la nivelul balcoanelor arata o atentie a proiectantului fata de detaliile cladirii. In fapt aceasta gandire a elementelor de fatada este foarte raspandita la cladirile moderniste – doar blocurile din anii 80 incoace au ajuns la confortabila concluzie a planeitatii totale ce duce in timp la pictarea fatadei in dare de mizerie.
Continuand plimbarea prin centrul vechi lista de modificari si improvizatii aduse de locatari cladirilor vechi se imbogateste. Modificarile nu sunt totdeauna intruzive – de multe ori ele sunt mici “imbunatatiri” : parasolarele textile in dungi sau din policarbonat, scari de lemn fragile ce urca pana la terasa ultimului nivel a blocurilor.
Foarte des intalnite sunt suporturi improvizate de ghivece de flori si jardiniere cochete suspendate deasupra fatadelor jupuite de tencuiala care pe timp de vara reusesc sa schimbe fata cladirilor altfel triste.
Un element greu descifrabil pentru privitorul din strada il preprezinta etajele retrase. Modificarile in timp au dus fie la “mansardari” ale etajului retras fie la inchideri ale etajului retras pana cand conturul acestuia se suprapune perfect cu cel al etajului curent. Materialele folosite sunt cel mai adesea ieftine iar sistemul de inchidere este improvizat.Tamplaria de inchidere este fie de culoare diferita fie din material diferit si cu impartiri diferite fata de cea originala a cladirii.
Atunci cand terasa de la etajele superioare nu este inchisa, un sistem intreg de parasolare improvizate este pus in scena. Multe din improvizatiile acestea au un aer deosebit de pitoresc, nu toteauna bine calibrat cu caracteristicile centrului unui oras-capitala.
Probabil modificarile cele mai agresive si nocive asupra cladirilor nu tin insa de pierderea unor detalii de arhitectura ce denotau mestesug ci se refera la structura lor si la improvizatii legate de instalatiile ce le deservesc. Cladirile sunt tinute in viata de retele de instalatii invechite care cu greu mai pot fi carpite pentru o functionare optima. Totul este sub semnul provizoratului iar initiativele individuale de renovare sunt generatoare de cicatrici de nesters. Elementele de scurgere pluviala, cosurile de fum, retelele de instalatii sanitare si electrice sunt toate vechi si depasite moral.
Este greu de spus din ce rezulta mai mult discomfort : lipsa de uniformitate a cladirii, dezicerea de proiectul initial si proasta intretinere a cladirii, calitatea indoielnica a materialelor folosite pentru modificari. De cele mai multe ori improvizatiile acestea au negat insasi conceptul si trasaturile definitiorii ale acestor cladiri, martori vii ai curentului modernist. Arhitectura vitezei facuta pentru a fi perceputa din viteza automobilului prin accentele sale aproape agresiv orizontale s-a pierdut in fragmentari de fatada. Puritatea volumelor a fost (cred) iremediabil pierduta iar prin aceasta insasi valoarea istorica a cladirilor a fost compromisa.
Desigur ,la o analiza minimala, acestea spun multe despre noi ca societate: suntem relativ “ne-educabili”. Faceam referire acum cateva posturi la un citat din Horia Creanga in care acesta isi manifesta convingerea ca masele sunt educabile prin puterea exemplului si prin expunerea constanta la influenta unor modele de arhitectura de buna calitate. Ei bine iata ca aceste exemple exista dar trec nu doar neobservate ci si mutilate. Ele sunt adaptate la nivelul general calitativ al societatii si nu invers.
