De ce e România o ţară scumpă

De la kilometrul de autostradă până la perechea de adidaşi, totul ajunge în România să coste dublu, triplu sau mai mult. Nu lăcomia vânzătorilor e de vină. De vină este hoţia statului, direct şi indirect.

În economie, lăcomia nu este un păcat, este un profil perfect măsurabil. În partea de sus a scalei sunt companiile care caută profituri rapide şi mari, cu orice risc – pionierii. În partea de jos sunt cele conservatoare, eficiente, care îşi construiesc reputaţie pentru a rezista pe termen lung – colonizatorii. Între ei – multe nuanţe de gri. Însă, întotdeauna, colonizatorii învaţă din experienţa pionierilor. Iar dacă experienţa e dezamăgitoare, rămân acasă şi îi lasă pe primii să-şi facă de cap sau să-şi rupă gâtul.

Exact asta este situaţia României de azi. Cine reuşeşte să nu-şi rupă gâtul îşi face de cap. Colonizatorii stau deoparte: companii străine mari şi serioase, care încă nu cred că e cazul să vină în România, pentru că avantajul lor competitiv este eficienţa, nu corupţia, dar şi potenţiali antreprenori locali talentaţi, care au preferat să nu-şi asume riscuri sau au plecat să facă bani în alte ţări.

Aşa se face că hoţia este cel mai mic dintre costurile plătite de consumatori şi contribuabili. De exemplu, dacă ar funcţiona doar regula şpăgii, lucrările n-ar trebui să coste decât cu 10% mai mult decât preţul real. Un cost şi mai mare îl reprezintă prostia. Cei mai buni „combinatori” nu sunt obligatoriu şi cei mai buni manageri. Asta se vede în costuri, care pot ajunge de la simplu la dublu. La sfârşit se adaugă marja de profit. Un colonizator s-ar fi mulţumit cu 10%. Un pionier nu poate dormi fără 50% şi e mulţumit abia la 100%. La câte riscuri şi-a asumat şi la cât de mică e concurenţa, de ce ar face altfel?