Timpul lasa multe urme asupra locurilor si lucrurilor iar deseori cele mai relevante amanunte nu sunt inscrise in istorii oficiale. In fapt istoriile oficiale ale lucrurilor sunt la fel de relevante in evidentierea esentelor cat e buletinul in privinta unei persoane. Ridurile , expresia spun mai mult despre o persoana la fel cum zonele tocite ale unui obiect de mobilier si micile detalii ale unei cladiri spun mai multe despre oamenii care le-au folosit si timpurile pe care le-au traversat.
In aceeasi idée imi aduc aminte cum acum ani buni am lucrat in cadrul unei scoli de vara de la Sibiu la releveul unor cladiri monument istoric categora B. Cladirea in sine (cu riscul minimalizarii valorii ei de patrimoniu) mi s-a parut mult mai putin interesanta decat interiorul ei si felul in care ea fusese locuita. Absolut fiecare locuinta din cladirea veche avea o poveste aparte , uneori doar partial stiuta de actualul locatar. Povestea se releva prin adaugiri si modificari ale constructiei initiale, ziduri construite pentru noi compartimentari ce nasteau intersectii ciudate cu acoperiririle in bolta. Poduri uitate de lume pline de praf si intersectii bizare de raze de lumina patrunse printre tigle, elemente de feronerie de un mestesug astazi uitat , elemente din viata cotidiana de societate burgheza tradate prin mici detalii de arhitectura neperceptibile unui ochi pragmatic de agent imobiliar.
La fel, la vizitarea palatului Stirbey, dincolo de istoria inregistrata a locurilor, ceea ce vine in minte si persista in suflet sunt mici detalii uitate de vreme peste lucruri. Si intr-adevar, plimbandu-ma pe aleile parcului pustietatea locului nu putea sa nu ma faca sa imi imaginez domnisoare in rochii de epoca cu umbrelute de dantela plimbandu-se incet pe alei pietruite (erau pietruite?..asfaltul actual nu lasa mult loc de imaginatie… in schimb povestiri de epoca evoca alei de calarie probabil din pamant batatorit).
Aleile ce au (se pare) in jur de 700 m lungime sperpuiesc printre constructiile existente pe domeniul: turnul de apa, capela, pontonul , pavilionul de popicarie, lacul artificial interior si resedinta Stirbey.
Primul apare turnul de apa, la o distanta suficient de mare fata de resedinta cat sa se piarda printre copaci. Turnul a fost construit in anul 1920 (proiect Anghel Saligny) cu scopul de a asigura provizia de apa necesara familiei Stirbey. Cladirea prezinta urme de degradare a fatadelor insa isi pastreaza gratia volumelor sale classic compuse.
Capela Stirbey, urmatorul “martor” intalnit pe aleile parcului,a fost construita in stil neogotic dupa proiectul arhitectului Theophil von Hansen. Ea a trecut prin timp acumuland doua “tatuaje” – pe epiderma ei s-a inregistrat data constructiei in 1885, cand apare o borna metalica ce marcheaza cota cladirii fata de “nivelamentul orasului Bucuresci”, cat si data restaurarii de catre primaria orasului Otopeni (?) in anul 1957.
Pentru cei curiosi, in spatele capelei prin iarba sunt risipite elemente care par sa fi fost utilizate in trecut in constructia ei. Am apucat sa descopar un tor cioplit din piatra cu o scobitura circulara pe centru prin care probabil era trecuta tija metalica de rigidizare a coloanei. Am mai gasit risipite bucati de dalaj vechi si profile frumos sculptate de piatra. Chiar si in preajma capelei se mai pastreaza bucati din vechiul pavaj al constructiei.
Treptele ce urca spre capela, despre care am citit ca sunt placate in marmura de Carrara, tremura sub pasi si intregul edificiu are un aspect mai curand parasit. Prin usa intredeschisa a capelei se mai vad frescele pictate de Tatarascu.
La exterior elementele pluviale par sa fie inlocuite cu niste elemente lipsite de atentia la detaliu a celor originale. Atat braul din piatra cat si caramizile de pe fatada sunt pe unele portiuni extreme de deteriorate.
Un detaliu interesant in zona de soclu il reprezinta grilele de ventilatie ale gropnitei al carei nivel de calcare se afla la 1.45 m sub cota terenului.
In momentul de fata insa biata capela are ingratul rol de a isi astepta restaurarea ca o bunicuta ce sta si asteapta ca cineva sa o ajute sa treaca strada. Pontonul de alaturi ofera vederii perspective catre ceea ce societatea proto-capitalista a Romaniei a creat : casute si ansambluri de casute construite oportunist ( ca nivel calitativ al proiectului si al ocuparii terenului) de o arhitectura indoielnica.
In apropierea palatului Stirbey se afla si un pavilion construit dupa toate aparentele pentru jocul de popice, pavilion pentru care nu am reusit sa gasesc nici o referinta sau datare. Mestesugul cu care este construit si optiunea insasi pentru o structura de lemn in conditiile in care una integral metalica ar fi fost mult mai facil de executat ma fac sa cred ca este o constructie mai veche.
Structura se compune din grinzi cu sectiune variabila asamblate din scanduri in 3 straturi si stalpi “zabreliti” asamblati tot din scanduri prinse in sistem cleste pe mai multe straturi. Prinderea stalpilor de grinzi se face in sistem cleste prin suruburi. Grinzile au scandurile inclinate fata de axul vertical, capetele grinzilor sunt intarite prin placare cu scanduri dispuse pe directie perpendiculara pe talpa superioara a grinzii.
La coama legatura intre jumatatile de grinzi se face prin articulare. Panele sunt din lemn iar contravantuirile din planul invelitorii sunt realizate tot din lemn exact pe acelasi principiu ca la o hala metalica.
Legatura cu fundatia se realizeaza prin incastrarea prin intermediul unor profile C prinse cu buloane de stalpul zabrelit din scanduri de lemn. Presupun ca invelitoarea realizata din placi ondulate de azbociment este o modificare mai recenta desi pasul panelor de pe grinzi este suficient de rar incat sa nu poata permite decat o acoperire cu placi de dimensiuni mari. Doar daca deasupra acestor pane nu exista in trecut o astereala data jos intre timp, ceea ce ar fi largit paleta de variante de acoperire.
Palatul Stirbey, ultimul punct de atractie din traseu, a trecut in urma revendicarii in proprietatea mostenitorilor familiei Stirbey si ulterior a fost vandut in domeniul privat. Pentru o perioada a fost inchis dar astazi domeniul sau este deschis iar palatal gazduieste o serie de spatii de conferinta si un restaurant.
Mi-ar fi greu sa judec soarta palatului in conditiile in care tocmai contextul dat mi-a facut accesibil interiorul sau si intinsul parc ce il inconjoara. Trecerea prin timp a parcului se citeste si pe fatade printr-o serie de improvizatii : aparate de aer conditionat, tencuieli ce au acoperit vechi decoratiuni, decupaje practicate in grilaje mestesugite din piatra puse in fata geamurilor de demisol. Insa o serie de detalii s-au pastrat intacte pana astazi spre deliciul vizitatorului deschis catre atare experiente: monograma intemeietorului alaturi de data constructiei “ ABS 846” (Alexandru Barbu Stirbey fiul lui Barbu Constantin Stirbey a fost cel care a definitivat constructia ansamblului) , tamplaria de lemn a geamurilor de la parter – dublata la interior cu obloane din tabla cu un mecanism interesant de inchidere, feronerii de usi, sistemul de pluviale cu burlane cu sectiune dreptunghiulara ce urmaresc atent profilul cladirii.
Ansamblul palatului Stirbey reprezinta o oaza de trecut conservata in mod miraculous intr-un prezent inca lipsit de repere. Imi place sa cred ca deschiderea domeniului catre public si trecerea sa in proprietate privata, dincolo de asumarea unei vulnerabilitati la schimbari neavenite pentru domeniu ne va oferi oportunitatea de a invata cateva lectii de civilizatie pe noi cei fara repere si radacini.
http://punctedefuga.wordpress.com/
