Obosit în urma tribulaţiilor metafizice din ultimul timp, am intrat să mănânc la Mall. În toate magazinele mari există acele domnişoare cu fuste foarte scurte, care, din spatele unor măsuţe apetisante, îţi oferă o şuncă, un salam, un caşcaval. Un program freudian complet! Am două mustăţi false, trec pe acolo de câte două ori cu fiecare şi de două ori fără. Total 6, destul cât să mă satur. Plus conversaţia.
Încercasem o tobă excelentă, nişte pastramă afumată; acum speram ceva brânză de capră cu verdeaţă. Tocmai admiram coapsele prelungi ale şatenei de serviciu, când un zgomot suspect mi-a distras atenţia.
Un tip, săptămâna trecută, mi-a zis: “Celebritatea mea (care de ea s-a auzit la TV) se trage de la puterea de a domina mediul înconjurător numai şi numai cu ajutorul minţii. Dacă nu aş avea mâini, picioare sau canini, tot aş fi la curent cu semnalele universului”.
În cazul de faţă, vacarmul se născuse la rafturile cu biscuiţi. Vuietul cosmic îi împresura la nivelul ideilor pure şi la alte niveluri (despre care nu vorbesc decât în faţa avocatului meu, precum şi – vorba unei colege – alte aspecte). Nu-mi dau seama dacă voiam să fac sex barbar cu fătuca din spatele brânzei de capră sau dacă voiam brânză, dar sunt sigur că un domn înveşmântat în frac s-a năpustit către noi dintre bine organizatele rafturi.
O gorilă cu tricou albastru i-a pocit configuraţia înainte să apuce a-l întreba dacă are o problemă. Chestie de coordonare. Plin de sânge, domnul în frac zbiera că biscuiţii trebuie să dispară. Toţi! Pe mine mă durea în cot de biscuiţii lui: voiam brânză. Cu verdeaţă! Nu vii la Mall fără să guşti brânză cu verdeaţă! Başca fata! La naiba cu biscuiţii! Dar omul insista: un dictator e necesar, un Torquemada, o juntă, ceva, biscuiţii trebuie distruşi, e o problemă vitală!
Kein Mampf!, am inovat spontan.
Sictir! M-am îndreptat spre decoltata ce promitea brânză. Nimic! Omul striga: Turcii sunt vinovaţi! M-am gândit la Baiazid, la Murad al nu ştiu câtelea, poate la Galatasaray, la moş Ali care făcea cafea la nisip în talcioc pe litoral cândva. NU! Toţi turcii trebuiau asasinaţi, gata cu turcii! – Da, clar, a zis o voce cultă, în fine, o traumă istorică legată de monstruozitatea comisă faţă de familia Brâncoveanu! Pe dracu’!
Să moară pentru biscuiţi! Priviţi această închizătură de pachet! Bolnavi! Clientul era în chip natural mai roşu decât îl învineţise lovitura imbecilului cu tricou albastru. Iar imbecilul cu tricou albastru scosese un carneţel pe care nota ceea ce spunea clientul foarte roşu. Totul putea fi folosit împotriva lui! Dacă nu-şi exercită sacrul drept de a tăcea (din pricina buzei umflate). Păi, cum să tacă?! Turcii făceau biscuiţi pe care-i ferecau după asemenea sinistre ambalaje, demne de Hitler, de Stalin, de Jack Spintecătorul!, huo!, deci turcii trebuiau să moară în chinuri! Şi nemţii! La fel şi elveţienii! Încercase nişte ciocolată înainte! Contribuabilul mediu – personajul care întreţine prin sudoare bugetul ţării – îşi doreşte (naiv, uman, firesc, înfometat) să deschidă un pachet de biscuiţi în magazin – ca să nu crape dracului de foame şi să nu lase Guvernul fără impozite – , ŞI?!… Şi nimic! Pachetul de biscuiţi turceşti, pus la cale de ucigaşii familiei lui Brâncoveanu, ciocolata nemţească (armă a urmaşilor naziştilor!) şi cea elveţiană (făcută de idioţii care şi-au dat numele unui tip de caşcaval şi au produs cretinul care a preferat să nimerească un măr decât să-i găurească ţeasta cu o săgeată fiului său) – ansamblul acestor bestiale invenţii rezistă la orice atac! Este nerealist să crezi că poţi să le desfaci, să le guşti, să-ţi apropii buza de savorile interzise!
Omul venise cu două zile înainte şi dorise biscuiţi. Nu mai dorea biscuiţi! Dorea să deschidă pachetul de biscuiţi! Nu putea! Nu era omeneşte posibil! Se tăvălea pe jos (două femei în halate curăţau pe lângă el). Puţin mai încolo, trei bătrâne şi doi haidamaci admirau etichetele unor borcane: babele zăboveau pentru că n-aveau ochelarii cu dânsele, haidamacii fiindcă nu reuşeau să pună de acord ceea ce aflaseră de pe Internet despre acele produse şi acele produse ca atare. În urma celor trei bătrâne şi a celor doi haidamaci, se adunase lume care voia să treacă. N-avea nimeni pe unde. Oricum, dacă ar fi trecut, s-ar fi blocat în faţa domnului care începuse deja să urle că doreşte război cu Turcia, cu Germania şi cu Elveţia. Moarte biscuiţilor! Un alt domn a venit să-l întrebe care-i chestia. Omul i-a dat pachetul şi l-a somat să-l deschidă. N-avea cum să-l deschidă. A început şi cel de-al doilea domn să urle. Dobitocul în tricou albastru zbiera la ei să înjure mai rar, că n-avea timp să noteze. Dar cei care încercau să deschidă pachetul de biscuiţi se înmulţeau vertiginos. Umpluseră locul. Erau 7… 10!… 25!… o armată!…
Când animalul în tricou albastru le-a cerut să blesteme civilizat, pe rând, au năvălit asupra unui munte din pachete de biscuiţi şi s-au întors imediat să-l linşeze:
“– Desfă-le tu!”.
În 10 minute, puhoiul din magazin se concentra înspăimântător cu mii de cutii de conserve, cu ambalaje de la periuţele de dinţi, cu baloturi pe care scria că instrucţiunile pentru desfacere se află înlăuntrul baloturilor – etc. etc. etc.
Şi au venit Mascaţii. Lupta era nedreaptă. Mascaţii aveau armament, rebelii aveau biscuiţi, periuţe de dinţi, pastă de tomate, boxe de calculator, scobitori şi o greblă. Din fericire, muniţia Mascaţilor tocmai fusese achiziţionată de la o firmă iraniană din Tel Aviv şi nu apucase nimeni s-o desigileze. Luptătorii s-au apucat să forţeze cutiile. Până să termine ei, mulţimea devastase magazinul, violase cassierele, demontase toate scările rulante şi cântase imnul victoriei la microfoanele de la Recepţie/Reclamaţii/Garanţie. Pe loc rămăsese doar omul cu pachetul său de biscuiţi. Elaborase deja strategia de asalt asupra Turciei, rezolvase Germania şi aduna trupe la graniţa Elveţiei. L-au împuşcat, l-au bătut, l-au arestat, l-au înjunghiat, i-au dat cu flit paralizant, cu şutul în gură, l-au călcat şi cu jeep-ul, s-au aruncat apoi asupra lui şi i-au citit drepturile. În magazinul pustiu, nu se mai auzea decât geamătul acestui Gheorghe Doja de Mall: “Bisküvi! Bisküvi! Bisküvi!”.
