Decît să moară mama…

 

Între vanitate şi orgoliu distanţa e una astronomică. Dacă orgoliul reprezintă marca tăriei interioare şi justa credinţă în amploarea propriei potenţe, dimpotrivă, vanitatea nu e altceva decît amplificarea nesiguranţei de sine ridicată la altitudinea unui fals sentiment al omnipotenţei cosmice. Dacă sînt ros de complexe de inferioritate, atunci proiectez asupra celorlalţi, mai zdraveni, mai valoroşi ori poate doar mai echilibraţi decît mine, acest sentiment, obstinînd să văd în ei pe cei slabi, iar pe mine supravalorizîndu-mă ca urmare a unei operaţii „vampirice” – astfel, năzuita mea putere provine din imaginea realei lor tării. Despre lipsa de adevăr a unei asemenea percepţii nu se cade să mai stărui, atîta e de evidentă…

O diferenţă la fel de spectaculoasă există între normalul narcisism şi pocita egolatrie. Cine nu posedă un sentiment sănătos al stimei de sine, premisă necesară a oricărei reuşite umane, este şi va fi un nefericit. Nici o construcţie, afectivă, profesională, morală şi civică, nu e posibilă fără o minimă încredere în propria capacitate de a gestiona eficient lucrurile (lăuntrice şi mundane). Narcisismul este baza unei asemenea construiri de sine. Cu un sinonim din lumea animală, narcisism egal instinct de conservare. Oamenii au însă darul să complice pînă la delir lucrurile. Frecvent, din pricini biografice, ei ajung să nu fie mulţumiţi cu spectrul propriului narcisism. Nu le ajunge să se iubească între limite normale. Vor, au nevoie dramatică de mai mult, de mult mai mult. De aici, din această sete dureroasă, percepută ca o condiţie a supravieţuirii psihice, derivă şi gonflarea patologică a imaginii de sine. Iar asemenea maladivă stare conduce la o logică tipic paranoidă: fără mine lumea n-ar fi posibilă; eu, eu, eu sînt buricul universului, stîlpul său de susţinere, piatra lui de temelie; eu, care aglutinez în mine pe Sofocle, pe Aristotel, pe Dante, pe Shakespeare, pe Newton, pe Hegel şi pe Einstein, eu, oglinda nemăsuratei inteligenţe divine, eu, eu; etc.

O astfel de imagine, dacă n-ar fi hilară, ar fi cu siguranţă grotescă. Şi oricît de improbabilă ar părea o aşa gîndire, vă asigur că ea există, fiind mult mai des de întîlnit decît sîntem dispuşi îndeobşte a accepta. Fără să fac exces de modestie, voi spune că bruma de luciditate cu care m-a înzestrat mama natură mi-a prilejuit nu o dată privilegiul de a asista la spectacole absolut înmărmuritoare. Oameni ce păreau relativ normali, puşi în situaţii constrîngătoare, care îi obligau la o dură confruntare cu limita, se decompensau, oferind un show demn de celebrele reprezentaţii charcotiene de la Salpetrière.

În urmă cu ceva ani, aveam în instituţia media publică în care abia începusem să lucrez un coleg ce atinsese vîrsta pensionării. Abia reuşind eu la examenul de admitere în serviciu, redactorul-şef de pe-atunci mă înştiinţase că urma să preiau emisiunea colegului meu pensionabil. Zis şi făcut, doar că acest personaj n-a fost de acord. Şeful de departament m-a înştiinţat sumbru că nu are cum să-l determine să cedeze, căci în faţa unui argument de calibrul „dacă-mi luaţi emisiunea, moare mama (la propriu!)”, el nu are ce să facă. Strivit de o asemenea evidenţă, am dat din umeri şi am spus că voi realiza exact acel tip de materiale care nu implică un asemenea grav risc.

Mai nou, observ o tendinţă similară la unii colegi ai mei, publicişti şi jurnalişti. Le critici facerea (articol, eseu, cronică, volum, rubrică, emisiune, opinie etc.), ţi-ai dat foc la valiză! Cum adică, dar cum vine asta – ce, cine eşti tu, de unde investirea de a-i contesta? Totul este luat personal, în logica lui „mi-ai criticat o idee, ai atentat la viaţa mamei”. Unul îşi pierde locul la ziar, altul îşi vede emisiunea suspendată – dramoletă cosmică, nu alta! Săriţi, oameni buni, e viol, dezastru planetar, soarele îşi curmă mersul, gheţarii se topesc, cultura naţională e în pericol, s-a zis cu moralitatea şi deontologia breslei – dacă mi se întîmplă asta mie… Şi urmează liste de semnături întru susţinere smulse prin dezinformare şi fals, care instrumentează scandalul public şi sîngeroasa înscenare cataclismică.

În atari condiţii, cum să nu contemplu sardonic acest spectacol al zădărniciei, mizeriei sufleteşti şi bolii psihice ordinare? Dacă eul mi-e atît de mărunt încît are nevoie de munca mea pentru a se susţine şi dacă ajung să mă cred atît de vital universului încît mărunta mea hărnicie mă înlocuieşte cu totul – cum să mai deţin bunul simţ al unei juste autoevaluări? De unde decenţa de a nu mă considera de neînlocuit, esenţial şi crucial? Chiar, de unde? Şi, pînă la urmă, decît „să moară mama”… mai bine mor eu într-o funcţie, într-o slujbă, într-o dregătorie, de unde mă vor scoate doar cu picioarele înainte şi cu onoruri naţionale! Păi nu?