Cu mulţi ani în urmă, revista «Euphorion» din Sibiu dedica unul dintre numerele sale oraşului Bucureşti. În cadrul acestei ample dezbateri, un ardelean afirma că „Bucureştiul este o carte de vise pentru provincial”. O carte de vise a căror desfăşurare se poate fragmenta în imagini confuze presărate cu coşmaruri cotidiene. Visul este anulat de o realiatate crudă, care pândeşte precum un căpcăun să-i înghită pe naivi şi visători. „Dorinţei mele de a trăi absolut i se opune o realitate absolută” afirma Camil Petrescu prin anii’30. Adică dorinţei tale de a te bucura de o lectură interesantă, se opune maneaua vecinului, factura la întreţinere şi aşa mai departe. Acest clivaj socio-antropologic este foarte bine descris de Octav Dessila în romanul „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, care în iulie 1947, când cenzura comunistă se făcea simţită şi în spaţiul scriitoricesc, romanul cunoştea a şaptea ediţie! Un succes care incă mai aşteaptă reeditarea.
Este adevărat că Bucureştiul anilor’20 nu se prea aseamănă cu ceea ce vedem astăzi, mai ales în tiopologia chipurilor umane, care se perindă pretutindeni, de la cazinou la mahala. Oraşul acela a dispărut definitiv, odată cu locuitorii lui, înlocuiţi de sute de mii de colonişti săteni sau suburbani provinciali, pregătiţi să capete rangul de bucureştean peste noapte. Rezultatul a fost prăbuşirea într-un primitivism socio-urban şi cultural în care astăzi ne colcăim existenţa. Urbanismul înseamnă o selecţie de valori culturale şli comportamentale iar selecţia cunoştea o sumendenie de posibilităţi de acomodare, care însumau eşecuri sau împliniri trecătoare. „duceţivă copii la Bucureşti, desrobiţi-i mocirlei patriarhale a vieţii de provincie” se afirma prin orăşelele patriei noastre după marele război mondial.
Este drept că „furia studiilor universitare deveni molimă de la marele război. Setea de culturalizare năpădi ţara mărită, adunând în centrele universitare miile de absolvenţi şi absolvente ale şcolilor secundare. Copii care n-au gândit niciodată la o carieră culturală” îşi încercau în marele creuzet social al Bucureştilor, o schimbare a destinului patriarhal. Bucureştiul este oraşul-miraj, pe care provincialul şi-l închipuie fiind o lume a dorinţelor împlinite, deşi nu l-a cunoscut vreodată. Primele imagini care i se oferă noului venit, pe a cărui retină mai persistă imaginile-miraj al închipuirilor, sunt clipuri inversate: „în locul sticlirii delirante, visate în orăşelul de provincie”, apar „furnale de fabrici, fumegând, răsărite atletic printre bordeiele insalubre ale periferiei”. Se înfiripă sentimentul fugar că „Bucureştiul minte”. Dar şi oferă cu subtilitate închipuiri strălucitoare căci, paradoxurile vieţii păşesc pe fiecare metru de caldarâm: „Aici orice muieruşcă, chiar dacă nu are ce mânca acasă, visează palate şi catifea” spunea un englez despre Bucureştiul secolului al XIX-lea. Spectaculoase urcări pe scala socială ale modistelor şi ştiristelor venite din spaţii geografice greu de reţinut, încearcînd cu disperare să le facă uitate, avem şi astăzi exemplu şi modele la care aspiră adolescentele din toate colţurile ţării. Acestui vis este greu de să i te opui mai ales pentru „singurul copil al unor oameni săraci, închis mereu în casă să nu mă molipsesc de la alţii; cu jucăriile copilăriei sacrificate, ca să se poată aduna un ban la zestrea mea” într-o mahala săracă a aunui târguleţ de genul Urlaţi, Mizil, Roman, Urziceni, Slobozia etc. „Oraşul prăbuşirilor” este locul unde orice fată săracă, dacă „vrea să trăiască profund viaţa” află curând că „luxul nu-l poate avea cinstit”; îl poate obţine doar prin cădere, prin prăbuşire sufletească. Totul este să „ai tipul tău”. O, da, tipul tău „care să te întreţie în lux, să te distreze, să te ducă peste tot”. Tipul numit în jargonul feminin de odinioară „geamandură” însemna pentru o femeie inteligentă să aibă „automobil la scară, o locuinţă convenabilă la oraş, rochii elegante, să înzetrezi degetele goluţe, cu aur şi pietre preţioase” şi multe alte surprize, surprize, surprize…. Ce se oferă în schimb? „O nimica toată! Geamandurile nesăţioase dau cu nemiluita pentru o oră de gimnastică sexuală. Ce idioţi! Îi săruţi pe nas, ies pălării. Ii săruţi pe buze, ies rochii. Ii strîngi în braţe, ies zeci de milioane de lei. Îi strîngi cu celelalte braţe feminine, picioarele, ies capitaluri depuse la bancă, case pe numele tău, călătorii în străinătate şi… ce-ai mai vrea tu să iasă”. Şi asta indiferent de secol. De la Miţa Biciclista la 1870 şi Maria Studenta la 1936, până la ascunsele dame de companie de astăzi, care nu se obosesc sa ţinî mai ult de trei-patru „geamanduri”.
Şi zău ca socoteala feminină nu este rea căci ce destin ar fi avut fata săracă din mahalaua Romanului, unde balcoanele blocurilor sunt închise cu cabine de camioane Roman-Diesel, furate de muncitori din vestita fabrică falimentară? Nu se putea căsători decât „tot cu un om sărac. Poate că pe lîngă sărăcie, ar fi fost şi o brută. M-ar fi chinuit, m-ar fi lovit poate. Şi ei părinţii, fiindcă ar fi fost pumnul bărbatului legitim, ar fi privit lucrul ca pe unul de mică importanţă. Săracă, bătută, umilită”. Bucureştiul ajută să descoperi că „fericirea nu stă în acte şi în consacrări legale. Forma nu precupă. Nu se mai potriveşte. Tindem spre uniune liberă”.
Bucureştiul „are altă viaţă, alte precepte, altă morală. Şi în Bucureşti nici o femeie sau fată frumoasă nu e săracă”, poate cere oricît „deşi nu are ce mînca acasă”. Bucureştiul te învaţă să trăieşti şi să culegi înţelepciune din paradoxuri: „Nu ştiaţi că tot ce este rendez-vous ratează şi că din întîmplare te vezi mai des şi mai sigur”? Oamenii de aici sunt „îndrăzneţi, expresivi, sgomotoşi şi flecari” pe cînd oamenii de dincolo, din afara cetăţii sau din alte cetăţi „au gesturi măsurate, observate şi discutate cu răutate cînd ies din cadrul conveţionalismului colectivităţii”.
Oraşul de ieri era unul al „prăbuşirilor”pentru inocenţi, naivi sau visători. Cădeau imaginile închipuite în faţa realităţilor care le semănau în parfum, nunaţe, detalii ascunse, gesturi. Oraşul de azi este prăbuşit, o ruină umană, care nu mai are tăria să ofere imagini-miraj cu anticipare celor care năzuiesc să-l vadă sau să-l cunoască. Cam ştii ce găseşti întrînsul iar când te-ai urcat în trenul cleios de mizerie, în gara Romanului, ai planul pregătit şi cunoşti compromisul la care trebuie să te supui pentru a face o carieră şi a prinde din zbor o „geamandură”.
