Oricine s-ar fi oprit. Era o doamnă în vârstă, cu pălărie demodată, cu nişte pantaloni largi de stofă neagră şi o bluză cărămizie cu model geometric discret. Avea o telecomandă pe masă. Lângă telecomandă – un caiet mare, studenţesc. Îmi intra soarele în ochi. Puţin. Meursault. Un bloc avea să mă salveze în câteva minute. Arborele dintre noi era înalt, dar încă nu suficient de înfrunzit cât să folosească. Un biciclist a trecut prin faţa doamnei. I-a lăsat o foaie A4. M-am gândit: zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu. Apoi: geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu. O legătură nu putea să nu fie. Nu aici. Doamna a strigat: “- Aleodor!”. Un băieţel cu figură bătrânicioasă, blond, s-a prezentat numaidecât. “- Ia şi copiază textul ăsta, Aleodor”, a spus doamna. “- Preabine, zeiţă!”, a răspuns Aleodor. M-a surprins că nu exista nici un fel de ironie în tonul său atunci când a rostit aceste cuvinte. Arborele tot încerca să obtureze şuvoiul roşu dinspre apus. Fără succes. “- Vă deranjează copacul?”, m-a întrebat doamna (surâzând). Nu copacul, soarele, m-am strâmbat ca s-o pot privi când îi vorbeam. Aleodor luase un pix enorm, cu cap de răţoi, pusese foaia A 4 pe masă, deschisese caietul şi murmura parcă dictându-şi propoziţiile pe care le copia. În liniştea completă, am reuşit să le aud perfect şi să le reţin:
“Dacă Parmenide nu bate câmpii susţinând că a gândi e totuna cu a fi, atunci întrebarea lui Hamlet este «A gândi sau a nu gândi?».
Dacă este adevărat ceea ce spune Rimbaud, anume că «Je est un autre», atunci îndemnul preluat de către Socrate de la Oracol poate fi citit «Cunoaşte-te pe tine însumi».
Dacă Laertes este tatăl lui Ulise, atunci Ulise este nepotul Ofeliei.
Dacă Donatien Alphonse-François de Sade s-a născut la 2 iunie 1740, atunci turcii care au asediat Constantinopolul în 2 aprilie 1453 nu puteau fi sadici.
Dacă Borges nu făcea haz pe seama noastră explicând istoria pe dos, atunci turcii puteau fi sadici.
Dar dacă Donatien Alphonse-François de Sade era turc?
Sau Borges?
Parmenide spunea că este.
Dacă n-avea vise rele, pe Hamlet l-ar fi închis într-o coajă de nucă: el s-ar fi simţit bine, iar oamenii ăia scăpau de pacoste.
Însă Hamlet n-a fost niciodată rege al nemărginirii (al spaţiilor infinite, mai exact). El a avut vise rele.
«A gândi, sau a fi? ».
«A fi, sau a nu gândi? ».
A fi sau a nu fi un altul (fiindcă nefiinţa nu este şi nu poate să fie).
Cum şi-a spus smintitul în inima lui că nefiinţa nu este un altul («un autre», în original)?
«Răsare Luna / Una câte una» (Simion Bărnuţiu, poem din 1842. La Cozia).
Fiinţa, conform lui Parmenide, este una. Platon a adăugat: este una câte una. Şi Aristotel a completat: «… în afară de intelectul însuşi».
Fiindcă eu însuşi este altul (ca nefiinţa, dar şi ca una dintre fiinţe – cea la care nu s-a gândit smintitul în inima lui, precum nici Hamlet, probabil).
Da, da, aceasta-i întrebarea. Sau nu.
Dacă Donatien Alphonse-François de Sade s-a născut la 2 iunie 1740, atunci când s-a născut Simion Bărnuţiu? Dar Ulise?”.
Terminând de copiat, Aleodor a prins o figură mulţumită, care, datorită chipului său bătrânicios, avea ceva uşor înspăimântător. Însă doamna, de când soarele fusese muşcat la orizont de acoperişul blocului, nu mai părea să fie atât de bătrână. De altfel, pantalonii săi largi aveau tăietura destul de modernă, ar fi trebuit să mă gândesc: o femeie în vârstă şi cu pălărie demodată n-ar fi purtat pantaloni apropiaţi gustului zilei. Nu, pesemne că mă înşelasem, era ceva mai tânără, poate că depăşise a doua tinereţe. Mi s-a părut amabilă. Partea din stânga-sus a feţei îmi transpira din cauza celor din urmă raze. A lovit cu telecomanda în masă. N-aveam de ce să nu încerc, să nu profit. Un poliţist burtos ne măsura din ochi fără interes. Apoi s-a dus. Am luat pixul enorm din faţa copilului sardonic şi am scris mesajul pe ultima pagină a caietului. Doamna l-a parcurs, după care l-a întins către Aleodor. Aleodor a început să turuie:
“Adesea, problema cheii aleatoare în cazul cifrurilor de relativ mare performanţă rezidă în aceea că operatorii au tendinţa de a-şi folosi alternativ cele două mâini pentru a tasta. Or, împărţirea tastaturii în jumătăţi a căror utilizare se face în succesiune regulată oferă deja un punct de sprijin criptanalistului. Iată, «hestugma» se tastează prin dreapta-stânga-stânga-stânga-dreapta-stânga-dreapta-stânga. De aici se pot pune bazele unui alt tip de analiză a frecvenţei. Desigur, nu este fără însemnătate nici felul tastaturii, QWERTYUIOP (sau, mai exact, qwertyuiopasdfghjklzxcvbnm), AZERTYIUOP (adică azertyuiopqsdfghjklmwxcvbn) ori mai ştiu eu ce, însă diferenţele nu influenţează prea mult chestiunea”.
Doar ochiul stâng mai era străpuns de raze. Doamna lucea verzui-albăstruie, cu pumnale roşii-portocalii şi halou galben. Surâdea şi îmi părea într-adevăr mai tânără, sensibil mai tânără decât în primul moment. Avea ceva distins, fără discuţie, dar acum aş fi zis că avea şi ceva oarecum familiar. Să aştept ajutorul blocului (încă puţin), să cadă carapacea de reflexe mutlicolore inventată de pleoapele mele chinuite. Aleodor continua:
“Există unele informaţii care, dacă nu sunt excesiv de rodnice oarecând, au măcar fericita calitate de a proba că nişte studii mai temeinice n-au cum să strice. De pildă, cuvântul cel mai lung (din limba română) care poate fi scris folosind doar stânga este «rascracarasera» (observăm că diacriticele pot încurca şi în atare privinţă). Cel mai lung pentru mâna dreaptă: «kilojoulului». Cel mai lung dintre cele scrise numai de pe rândul de sus al tastaturii: «periureteritei»; de pe rândul din centru: «galfada» (galfadă = palidă). Şi tot aşa. Cu litere adiacente, cuvântul cel mai lung este: «redresase»”.
Curcubeul de foc se lăsa: câteva secunde şi gata. Copacul devenise şi el eficient, dădea loviturile de graţie soarelui învins. Doamna era mov-orange.
“Unii (continua prichindelul zbârcit) au făcut asta şi pentru celular. Nu cred că are importanţă, dar, ca o joacă, apăsând câte o singură dată pe tastele unui telefon, cuvântul cel mai lung pe care îl putem scrie este «adaptata». Prostii. Şi totuşi, orice informaţie este bună, fiindcă niciodată n-ai cum să prevezi…”.
Nu-l mai ascultam. Urâţenia lui mă indispunea groaznic, ameţisem. O clipă, m-am întrebat dacă starea proastă de până atunci nu fusese pricinuită mai degrabă de monstruozitatea lui decât de razele dureroase ale soarelui. Ale soarelui – care acum dispăruse cu totul în cârca de beton a blocului. O puteam vedea bine pe doamnă. Să fi avut cam 40 de ani, eventual, însă părea mai tânără. Nu doar că prăbuşirea scutului înfiorător al luminii mi-o arătase în deplina frumuseţe, dar în momentul acesta eram şi absolut sigur că o ştiam de undeva. N-aş fi reuşit – ori poate că refuzam – poate că refuzam încrâncenat – poate înmărmurit – să precizez de unde. Am sesizat că borurile pălăriei demodate ascundeau un păr negru, negru de tot. Alături, homunculul oribil îi dădea înainte cu aiurelile lui statistice, lingvistice, dracu’ să-l ia şi mai cum. Năruirea luminii (a soarelui, a soarelui care…), mi-am dat seama, lăsase loc brusc nopţii. Acum distingeam exact fiecare amănunt al trăsăturilor femeii… Celălalt împletea cifre cu sunete, vocea lui aducea cu o râgâială descompusă, nu te-ai fi mirat să colcăie viermii din… Mi-era greu să gândesc până la… Nici vorbă!
Copacul se făcuse nevăzut în beznă. Mă ajutase în felul său şi apoi fusese înghiţit. Am dedus greu în ce direcţie. M-am smuls din faţa mesei şi am alergat. Era imposibil să nu găsesc o maşină dincolo de linia imaginară a copacului, în bulevardul perpendicular, dincolo de tot, mai ales dincolo…
