Felul în care ne-au văzut şi ne văd străinii mi se pare pilduitor pentru condiţia noastră morală. Ca de obicei, naturala distanţă obiectivă favorizează o privire destul de pătrunzătoare, chiar dacă nu întotdeauna suficient de clară. Călătorii veniţi de aiurea manifestă însă un foarte interesant avantaj în raport cu maniera în care „noi, românii”, ne autoevaluăm: ignoră detaliile. Iar detaliile, mai mereu, au darul să scuze nişte defecte, acoperindu-le, mai degrabă decît să le accentueze, dezvăluindu-le. Unghiul din care ne privesc străinii este mai amplu, mai panoramic, mai apt să surprindă „cinematografic” suma de tare, imperfecţiuni şi eşecuri morale ce ne definesc fiinţa comunitară. Este ca şi cum într-o şedinţă de psihoterapie analistul ajunge să se constituie într-un ecran „alb” şi „orb”, neutru pînă la indiferenţă, astfel încît asupra lui să izbutim a ne proiecta simbolic întreaga zestre de simptome care ne invalidează existenţa.
Că aşa stau lucrurile – şi nu ieri-de zi – o demonstrează o rapidă parcurgere a frumoasei (la propriu) cărţi despre Bucureştii şi românii interbelici a diplomatului francez Paul Morand. Iată numai cîteva mostre ale unor observaţii de o tăioasă actualitate, inclusiv (ori poate mai ales) astăzi. „Românul a văzut atîtea, încît nu se mai teme de mare lucru. Cîteodată se minunează, însă nu e uluit niciodată. Prefecţii lui Traian îi predicau că dacă Imperiul ar fi invadat de barbari ar fi sfîrşitul lumii; Traian a murit, barbarii au trecut, el e încă aici. […] Fondul naturii sale e un fel de fatalism care-i îngăduie să domine cu umor feluritele nenorociri omeneşti: recrutarea, tuberculoza, războiul, sifilisul, ruina, deşi le plăteşte un însemnat tribut. […] Vom merge deci la Bucureşti ca să facem, la apusul civilizaţiei noastre capitaliste, o cură de nepăsare. Vom învăţa să nu acordăm lucrurilor decît o valoare trecătoare şi un preţ relativ, fapt care, în epoca nostră saturată de preocupări financiare şi economice, este singura şcoală de ţinută aristocrtică. Vom vedea practicîndu-se acolo acel dispreţ, ce merge pînă la inconştienţă, faţă de trebuie şi de a avea, baze solide ale civilizaţiei noastre mercantile. Românul s-a odihnit întotdeauna pe seama celorlalţi de grija pentru treburile sale. E treaba grecilor, a nemţilor, a belgienilor, a francezilor, a englezilor să-i construiscă drumuri, canale, fabrici…, dar el nu e sclavul confortului, se poate lipsi de maşinism şi cunoaşte arta de a trăi într-un efemer belşug ascunzînd o permanentă sărăcie. I-au trecut prin mînă mari averi; nu-i mai rămîne nimic din ele. […] Mai degrabă decît o capitală, Bucureştiul este un loc de întîlnire. Este o piaţă publică unde vii să-ţi rezolvi afacerile, să protestezi ori să ceri, să baţi la uşa, ieri a prinţului, azi a statului. […] N-aţi găsi aici urbanismul nostru francez, bulevardele noastre în linie dreaptă, pieţele noastre semănînd cu nişte saloane de societate plăcute, unde monumentele sînt ca nişte mobile de familie cărora secolele nu le-au tulburat rînduiala. Zgîrie-norii se întîlnesc aici, alături de dezolarea ruinoasă a Orientului. Aceşti fii ai Romei n-au moştenit rigiditatea romană; la ei nimic nu e drept, totul merge strîmb, politica şi străzile, hainele şi automobilele; trotuarele se coşcovesc, şoselele se ridică precum lespezile de la Judecata de Apoi; construcţii şi prăbuşiri se perindă prin cartierele inerte ori exaltate. […] La Bucureşti, ziua de ieri e repede uitată, ziua de azi este fără valoare şi singurul cuvînt cu care ţi se răspunde şi pe care-l învaţă pînă la urmă, cu furia în inimă, după lungi aşteptări pe la ministere, americanul ori suedezul care s-au rătăcit în speranţa vreunei concesionări ori a unei adjudecări, este mîine”. Într-adevăr, nu vi se pare că nimic nu s-a schimbat din 1934, data la care Morand făcea aceste însemnări amare? Iar această constatare nu e deloc de natură să însemne o premiză favorabilă pentru ceea ce ne revendicăm gutural a fi europenitatea noastră de fapt…
