Intelectualii contra cost s-au relevat cel mai bine după 1947, deşi lingăi au existat şi în regimurile precedente. Comuniştii au dorit să atragă nume sonore din cultură, nume care se aflau iniţial în tabăra adversă precum Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu etc.
Tehnica de racolare era simplă şi eficientă: biciul sau zăhărelul. În interbelic dacă erai jigodie, luai bani, dar nu era obligatoriu. După 1947, dacă nu colaborai aveai două variante: marginalizarea şi puşcăria.
Majoritatea intelectualilor contra cost au fost la început protestatari dar văzând că protestul nu le aducea nici un avantaj, natural au trecut în barca vechilor adversari. Odată făcut pactul cu diavolul s-a constatat o realitate descrisă şi de Virgil Ierunca: scriitori şi poeţi de mare talent în interbelic au publicat maculatură literară primind recompense nesperate nici într-un regim anterior: vile, maşină la scară cu şofer, funcţii sociale remarcabile, poziţii academice(după ce Academia Romana a fost desfiinţată în 1948 şi refăcută după calapodul „contra cost”). Este interesant apoi de verificat drepturile de autor încasate în anii’50 de aceşti intelectuali, raportate la salariul unui muncitor calificat; cât încasau pe articole omagiale sau volume tematice. Sume foarte mari au primit Arghezi pe volumul «1907» şi Mihail Sadoveanu pe romanul «Mitrea Cocor». Dacă unii dintre aceşti intelectuali contra cost au fost fără îndoială scriitori talentaţi, odată cu compromisul, talentul s-a moleşit, fabricând producţii de serie cu versificaţie ridicolă şi proză de un poporanism vulgar. Paradoxal este că nici un muncitor nu parcugea acest tip de literatură, care era o obligaţie faţă de partid şi de stat. În acelaşi timp se stingeau în puşcării sau într-o mizerie cruntă intelectuali net superiori, care refuzaseră compromisul contra cost.
Dincolo de acest aspect rareori subliniat şi astăzi în presă, a mai existat un fenomen la fel de criminal: marginalizarea tinerilor scriitori şi promovarea în continuarea anilor’50, a altor personaje compromise în funcţii de conducere. Filosofia acestor interşantajabili se reduce la următoarele expresii: „Ciocu’ mic! Spui de mine, spun de tine!”
Dacă în societatea democratică tema nu se poate impune, intelectualul contra cost vine în întâmpinarea posibililor sponsori, producând aceleaşi comentarii submediocre precum în epoca stalinistă. Scriitorul care înalţă elogii unui partid aflat la putere se aşteaptă şi chiar primeşte recompensa: fie subvenţii de la stat pentru cărţile sale, vreun post călduţ de ambasador sau consul, fie o funcţie ca pe vremuri în conducerea instituţiilor publice. Aceşti intelectuali lingăi se adaptează rapid servind toate taberele politice. Din nefericire oamenii politici, care se cred europeni, ar trebui să-i rejecteze nu să-i cultive. Din nefericire nu numai că-i cultivă dar îi şi recompensează regeşte.