Anestezie locală

           Care, câte posibilităţi rămâneau? Cred că zidul orb din faţă era dintr-o latură a Poliţiei Capitalei. Nu sunt absolut sigur. Îl vedeam printr-o fantă inexplicabilă a porţii. Cu totul absurd, m-am gândit că, dacă aş fi scris-o, m-ar fi nemulţimit îngrozitor acel “din… din…” (de la “… din faţă era dintr-o…”). Fără îndoială, găsisem perfect momentul pentru o meditaţie asupra stilului. Gangul era îngust, neluminat, îl ghiceai numai datorită Lunii muşcate care se cocoţa printre antene. Hugo?, Poe? Ţineam cu Poe. Ce tâmpenie. Pe jos nu era nici gunoi, dar nici asfalt. Un soi de pavaj în dizolvare. Cu bunele intenţii ale lui Milton. Ce dracu’ mi se întâmpla? Trecusem pe aici de mii de ori. Îţi aminteşti acel cot, în buza micilor magazine. Aveam o pornire violentă?, aveam să înlătur o virgulă, “acel cot în buza…”? M-a bufnit râsul amintindu-mi răspunsul unui coleg de liceu atunci când profesoara de literatură ne-a întrebat ce ne inspiră versurile “Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”. Un picior în gură. Dar nimic nu scuza nimic: episodul petrecut acolo în octombrie aşezase fragmentele oraşului în altă ordine, ca un joc de-a construcţiile pentru copii, cu piese de montat oricum, în funcţie de imaginaţia şi de spaimele fiecăruia. N-aveam de ce insista.

           M-au enervat întotdeauna precizările, ştii bine; mă simţeam ca un debil mintal. Peretele din spatele meu era scorojit rău, tencuiala pocnită lăsa la vedere câteva cărămizi. Am avut impresia că lipseau două-trei şi că nişte păsări îşi făcuseră cuib în locul lor. Aş fi vrut să mă pot uita la ceas. “Nu e bine!, nu e bine!”, îmi răsuna în cap. Şi eu fugind după tine în bucătărie, neştiind ce am de spus, încercând să readuc noaptea la cursul ei obişnuit. Nimic nu m-ar fi împiedicat să multiplic la infinit pistele, să ne pulverizez urma în divagaţii cretine cu aparenţa desăvârşită a raţionalului. Predau retorică, îţi aminteşti? “Nu e bine!, nu e bine!”.

           Şi dacă nu e bine – ce? O fi mai bine să ghicesc în bezna descompusă ferestre inutile, pasul închipuit al vreunei pisici transparente, ghidonul unei biciclete învinse de rugină? Da, să argumentez totul, aici, acum, să notez pentru Marea Istorie legitimitatea unei halucinaţii colective cu nume de stradă, să mă descopăr în faţa ireversibilelor justificări aşa cum te descoperi în faţa memoriei unui dispărut. Îţi deduceam pletele din umbra visului (… durerii-n vână mută: / Arhangheli în puhoaie se pregătesc de luptă / Şi timpul fuge ca să se ascundă / De furia clipei năvălind pe undă…). Am auzit un chiţăit.

           Nici delirium tremens, nici Speedy Gonzales, nici Ekbom avansat… Îmi etalaseşi o adevărată fenomenologie a percepţiei, cu toate subsolurile – adânci, la 3 metri sub caldarâm – (ale) unei armate de merleau-ponty-i de buzunar (sau de poşetă). Mai ştii când ţi-am spus că erai mică şi frumoasă cu şapca ta de blugi, cu eşarfa la gât, zgribulită în plin soare de vântul năprasnic?… Nu vezi legătura? Peste vreme, ai căpătat splendoarea morbidă a secretului. N-aveam cum să te las, cum să-mi gândesc mişcările (imposibile) acum, în pasajul încremenit de cinismul nopţii. Nu mi-am întors privirea. Zâmbeai (dar chiar să n-o fi priceput?…), îţi distingeam nuanţele prin acel hău de câţiva paşi. Evident că nu trecuse nimic de atunci, repetam ploaia măruntă şi rară de octombrie la nesfârşit, în caruselul întâlnirilor care mimau hazardul. Aproape de rădăcina zidului, asemenea gâturilor de Hydră închise prin foc, am sesizat nişte rămăşiţe de plantă agăţătoare, pesemne iederă.

           Cele vreo patru cioturi aduceau a dinţi, vestigii ale unei păduri carnivore ce smulsese cândva hălci din viscerele oraşului, abandonând apoi osemintele mai sus, în preajma bisericii Sf. Dumitru (“Nu e bine!, nu e bine!”, la cel puţin 3 metri sub caldarâm…). Erau dinţi de lighioane vegetale, cu amintirea tăinuită în izul de praf al isteriilor diurne, contaminându-i pe aleşi. Tu nu te-ai ştiut printre aceştia. Înaintai ca pasta neagră a pixului pe foaie, mereu către colţul din dreapta-jos, de parcă te-ar fi aşteptat acolo nu foşnetul paginii epuizate, ci scârţâitul miraculos al vreunui chepeng, al unui capac de cufăr ticsit de sensuri nepreţuite. N-aveam de gând să renunţ.

           N-aveam de ce pleca, te lăsaseşi furată cândva de nişte rânduri neclare, însă de aici totul mi se părea jucat. Îţi complicasem numele (şi pe al meu), şoptiserăm şi unul şi celălalt vorbele interzise. La dreapta mea, când ochii mi se obişnuiseră, am identificat aproape fără surpriză cele trei litere numind falsul acid al viselor. Cum să nu te fi simţit? Nu împreună ticluiserăm acel acronim înşelător? Ultima provocare ţinea pur şi simplu de logică, era un exerciţiu firesc. Nu ştiu cât urma să mai rămân. Era clar că nu e bine (“… nu e bine!”), dar colţii pământului ciobit ferecaseră gangul, aşteptam calm să fiu devorat. Cum (adică) să nu fi fost doi cititori, câte unul de fiecare faţă a şirului de aberaţii pe care-l construisem? Da, cred că aş fi putut chiar să te şi ating. Nu am făcut-o, conform obiceiului. Până şi zidurile o sperau.

           Am uitat de când nu se mai auzea nimic, absolut nimic. Întunericul dobândise ceva sticlos; mi se părea că, dacă aş fi clipit, s-ar fi împrăştiat de pe imaginea obiectelor ca praful. Nu mă agăţam de ele (tu bântuiai liberă nu se ştie pe unde, prin ce cotlon aglomerat de absenţe – cu pletele tale negre şi cu zâmbetul acela ca o ancoră menită să-ţi păstreze privirea – să nu decoleze înăuntru), mă găseam la câţiva centimetri de lume. Devenisem (devenisem, paradoxal) fiinţa lui Parmenide, paraliticul zenonian experimentând infinitul şi moartea la o întindere de mână distanţă de sacrul deghizat în gang unde se pişă câinii peste zi. Aflasem înspăimântătoarea, eterna linişte a spaţiilor nemărginite lângă mine, acolo, fix în dreptul inextricabilului sistem care tăinuia forma sânilor tăi, şoldurile, gâtul (“Nu e bine!, nu e bine!”), focul respiraţiei… Acel naos universal, cu fresce abstracte înfăţişând personaje, înfăţişând personaje întoarse cu ceafa, incolore, ghem de trasee netrasate prin vid… – ascundea o canapea, o… să tac!… Am tăcut. Ar fi fost inutil să ridic fruntea, să confirm evidenţa. Nu mă înşelasem asupra zidului din faţă. (Cuburi de aer, faguri de metal, metal înroşit în gheaţa unui ton…). Iar fâlfâitul abia auzit în beznă, mult mai sus, nu era al unei păsări, cum s-ar fi crezut.