Omul neterminat încearcă să finalizeze dezgustul divin al creaţiei prin forţele proprii. Acolo unde Dumnezeu a lăsat liberului arbitru să decidă intervine maimuţa sau spiritul. Unii dintre noi – puţini la număr – îşi dau seama că ultimele cărămizi ale creaţiei aparţin spiritului şi nu simbolului ca prestigiu social.
Epatarea antropoidă este variată social şi poate fi observată chiar şi pe o singură stradă. Pe de o parte avem buticarul sau patronul de pizzerie de mahala, în jurul cărora mişună imitatorii şi întreaga clientelă aspirantă la poziţia lor. Suferinţa crează la rândul ei suferinţă. Pe aceeaşi stradă, la celălalt capăt, este cartierul rezidenţial, unde, aceeaşi faună se ilustrează prin aceleaşi principii de viaţă, numai nuanţele diferă, alimentate fiind de conturi suculente.
De fapt, întreaga chestiune s-a născut cu mult mai devreme de documentul scris, fiind circumscrisă prostiei milenare. Epatarea o găsim adesea şi la antropoide ai căror lideri îşi manifesta puterea şi prestigiul, prin simboluri banale nouă astăzi dar şi unora din lumea lor. Printre oameni nu s-a schimbat absolut deloc acest tip de socializare specifică antropoidelor. Simbolul ca prestigiu social a rezistat în istorie şi în varianta vulgarizantă, mai ales în perioade de tranziţie, de confuzie culturală şi spirituală, când ierarhiile sociale dispar, amalgamându-se în clintelism, lichelism, oportunism, după cum bat curenţii împrejurărilor istorice.
Omul neterminat încearcă să finalizeze dezgustul divin al creaţiei prin forţele proprii. Acolo unde Dumnezeu a lăsat liberului arbitru să decidă intervine maimuţa sau spiritul. Unii dintre noi – puţini la număr – îşi dau seama că ultimele cărămizi ale creaţiei aparţin spiritului şi nu simbolului ca prestigiu social.
Maimuţele contemporane sunt în alergare continuă după astfel de simboluri deşi, în latura spirituală a socialului, amintitele simboluri sunt piese ale unui cotidian banal, util doar în realitatea imediată. Pentru a reuşi în alegere intervine experienţa de viaţă a părinţilor, a anturajului social sau familial, educaţia în general şi în ultimul rând propriul tău efort de decelare. Dacă toate acestea sunt un eşec rămâne să te bucuri asemeni primatelor de împrejurările sociale pe care ţi le-a hărăzit întâmplător destinul: conturile părinţilor, tunurile trase alături de aliaţi politici sau de altă natură. Răsfoind în decursul ultimilor ani suplimentul celor mai „avantajaţi” români, publicat de revista Capital am descoperit cu bucurie şi fizionomii delicate, discrete în gesturi şi opinii. Deşi reprezintă o demografie minoritară, ei sunt şansa noastră a celor mulţi asemeni lor dar care trăiesc în voia altor împrejurări, complementare lor!
Istoria recentă a primatelor a fost înregistrată şi de clasicul N.T.Orăşanu între 1850-1858, pe când România lui Cuza nu exista. Iar pasajele descrise de el sunt uimitor de apropiate timpurilor contemporane. Aceasta pentru că trăim în interiorul unor modificări climatice turbulente, care se manifestă mai mult sau mai puţin conştient în resorturile socialului.
Într-o poveste de la 1857 a cărui scenă era o cafenea din Bucureşti, aflăm de „masa faliţilor” plini de bani:
„Patru, cinci faliţi de frunte însemnaţi în felul lor,/Iau cafele şi îngheţate, stau picior peste picior,/Iar nevestele galante numai brukselu şi’n dantele/Şi în stofe preţioase, şi în pene şi răţele,/Scânteind de diamante, şi luxoase ca reţine/Cu carâte şi livrele la Şosea măreţe vine,/Să-mi desfăşoare mândria ca contese sau prinţese,/Iar nu au le ştie lumea get-beget negustorese,/Şi apoi ce negustorese!Jupânese de bancruţi,/Aflaţi de hoţi în lume, şi în piaţă cunoscuţi…/Svârlă’n dreapta, svârlă-n stânga, după sfântu dau şi tămîie/Şi faliţii potriveşte şi om să le rămâie./Pe urmă-i vezi ieşind în lume cu nevestele luxoase,/Nici usturoiu n’au mâncat, nici gura nu le miroase;/Dar ia zi-le ceva frate, zi-le, dacă ai putere/că te tragu în judecată, satisfacţie îşi cere, Pentru că te atin gi de onoarea şi obrazul dumnealor”.
Epatarea este un gest fără acoperire; infatuarea afişată este mai degrabă o suferinţă socială. Acela care se încarcă cu simboluri şi le poartă greutatea lipsită de conţinut, se foloseşte de singura manieră de a pătrunde în câmpul vizual al celorlalţi. Ruperea în muşchi, tatuaţi sau coloraţi, feţe cu bărbuţe chinuite şi frunţi ciuntite de nervuri forţate, reprezintă o morbiditate psihică, care mai poate fi tratată, însă dincolo de 25 de ani este iremediabilă. Suferindul este matriţat în gustul de viaţă specific primatelor.
Această suferinţă nu poate fi eradicată în istorie. Ea este un barometru sensibil al putinţei de salvare pe care o cilvilizaţie o încearcă în istorie. Dacă balanţa dezechilibrată se prăvăleşte către specificul antropoidelor, atunci problemele sunt cu adevărat grave în sensul că, forma de relaţionare tipică primatelor guvernează şi la vârful piramidei sociale. Roma antică a încetat să existe din momentul în care societatea spiritualizată a cedat locul vulgului. Vorba scriitorului Julien Green, care la vremea sa scria cu dezgust: „am văzut nişte sclavi chinuindu-se să se distreze!”
