Sportul de performanţă a însemnat întotdeauna nu numai confruntarea atleţilor cu limitele fizice şi sufleteşti, proprii şi ale celorlalţi competitori, ci şi prilejul ca publicul să asiste la un spectacol impresionant. Grecii antici şi romanii au înţeles teribila dimensiune agonală a sportului, dar şi semnificaţia dramatică specifică acestei activităţi. Noi, postmodernii, contemporani ai unui ritm de viaţă nebun, uităm adeseori că înfruntarea atletică, nefiind o acţiune de sine stătătoare, nu stă per se, ci înlocuieşte alte acţiuni omeneşti, preluîndu-le tîlcul şi funcţia. În vechimea elină, celebrele jocuri între cetăţi (Nemeene, Olimpice etc.) aveau caracterul unei aboliri a temporalităţii, constituind subterfugiul, premeditat ritualic, al ieşirii din istorie şi al instituirii timpului sacru. În acele zile nu se făcea război, iar cine încălca regula sfîntă era blestemat. Ceea ce se consuma în arena atletică era un conflict cu reprezentare simbolică, înfăptuit în chip indirect, prin delegare electivă. Atleţii, „cei mai buni dintre greci“, îşi reprezentau triburile şi oraşele, frecvent aflate în nesfîrşite războaie, astfel încît conflictul era transferat dintr-un plan colectiv şi omucidar într-unul individual doar competiţional, pacific în esenţa lui. Pulsiunile agresive ale elinilor se vedeau astfel convertite, potrivit unor reguli verificate şi, deci, eficiente, în pure trăiri simbolice. Obiectivul acestei excepţionale invenţii civilizatorii viza excluderea crimei. Că mai existau şi excepţii, accidente? Fireşte. Competiţia era dură, purtată cu mijoace barbare, în ton cu nivelul tehnologic al timpului. Însă intenţia prezervării vieţii omului prin confruntare ludic-simbolică, iar nu prin măcel colectiv, ţinea de cea mai completă şi radicală filozofie umanistă a istoriei.
Olimpsim şi nebelicoasa competiţie
Lucrurile nu stau deloc diferit astăzi. Dimpotrivă. Pierre de Coubertin, înţelegînd perfect semnificaţia simbolică a sportului, a reînnodat tradiţia olimpică. Modelul oferit prin actualizarea în modernitate a competiţiei olimpice a fost preluat, extins şi generalizat în toate tipurile de confruntare sportivă. În prezent avem campionate continentale şi mondiale, masculine şi feminine, naţionale şi de club,de seniori,juniori şi copii. La orice nivel sportiv, înfruntarea între seminţii şi culturi este reglementată prin intervenţia unor foruri internaţionale care administrează arealuri competiţionale specifice, de la fotbal, tenis, rugby şi box pînă la snooker, poker, wrestling şi carling. Sporturile, de la cele tradiţionale şi pînă la cele exotice (invenţii de ultimă oră), beneficiază de o organizare extrem de temeinică.
Cine profită? Omenirea, în ansamblul ei. Decît conflicte sîngeroase, războaie devastatoare şi exerciţii genocidare, mai bine complexe competiţii sportive, mediatizate mondial. Decît genocidul întreprins de etnia hutu contra etniei tutsi, mai bine un meci de fotbal între cluburi reprezentînd respectivele seminţii. Decît o distrugătoare şi sangvinară înfruntare între catolici şi protestanţi, mai bine un meci de fotbal între Celtic Glasgow şi Glasgow Rangers. Decît atentate mîrşave, orientate împotriva civililor nevinovaţi, mai bine un meci de fotbal între bascii de la Real Sociedad San Sebastian şi spaniolii de la Real Madrid. Etc.
Disciplinarea pulsiunilor mortifere prin deturnarea lor spre planuri simbolice de consum nu se referă exlusiv la competitorii direcţi. Cum am spus, agonistica sportivă nu este o activitate suficientă sieşi. Mai cu seamă astăzi. Ea este şi fundalul unui spectacol adeseori grandios. Romanii pricepuseră esenţa propagandistică şi manipulatorie a formulei panem et circensis (pîine şi jocuri).Împăratul care organiza jocuri spectaculoase şi împărţea alimente şi bani era, în principiu, ferit de ameninţarea unor tulburări sociale grave. Atenţia gloatei se cuvenea deturnată şi orientată spre alte modalităţi de satisfacere. Prin urmare, publicul era extrem de important în Roma antică. Dimensiunile Colosseum-ului mărturisesc şi acum despre importanţa publicului latin.Iar complexa scenografie a luptelor între gladiatori provenind din toate colţurile lumii sau a confruntării între oameni şi fiare ori a închipuitelor lupte navale avea darul tocmai de a satisface nevoia de sînge şi spectacol violent a plebei romane.
Publicul şi redescoperirea violenţei directe
În prezent, publicul vine la stadion nu numai ca să contemple splendida agonistică sportivă. Nu atît confruntarea, cît show-ul îi fascinează pe mulţi. De asemenea, şi posibilitatea de a-şi refula, sublimînd apoi, atavicele energii thanatice. În fond, e banal. Vieţuirea într-o metropolă,într-un megalopolis,presupune a face faţă unui număr impresionant de solicitări şi presiuni sociale. În primul rînd, psihicul insului este cel solicitat. Nu poţi să rezişti fără a recurge la tot felul de mecanisme psihice de apărare contra frustrărilor,apăsărilor şi complexelor activate de intensa mecanică socială. Diversitatea contactelor interpersonale reclamă o gamă variată de reacţii adaptative.Cele privind agresivitatea nu sînt chiar lipsite de importanţă.
Or, neputînd deversa negativitatea energiilor psihice în chip spontan şi direct (codul convenţiilor sociale şi juridice trebuie respectat!), cetăţenii prezentului aleg să participe la încleştarea simbolică de pe stadioane în calitate de spectatori. Devin „războinici ai luminii“ şi membri ai „armatei ultra“, ca unii fani ai echipei Steaua, sau luptători red skin head, ca unii susţinători ai lui F.C. Liverpool. O parte a publicului se organizează, paramilitar şi profesionist, în adevărate congregaţii belicoase, beneficiind de însemne distinctive, de imnuri şi simboluri ireductibile. Gîndirea magică este astfel la ea acasă. Susţinătorii lui Dinamo Bucureşti au sărbătorit 10 ani de la incendierea peluzei stadionului din Ghencea (sic!),iar suporterii lui Poli Timişoara au călcat în picioare, sfîşiind, iar apoi incendiind, drapele ale Stelei. Ceea ce reprezintă adversarul trebuie alterat, sfîrtecat şi distrus. Însemnele devin însuşi adversarul, iar eliminarea lor coincide chiar cu desfiinţarea acestuia.
Reflecţii primare, de acest tip, revin din ce în ce mai des pe stadion. Inteligenta mediere simbolică a vechilor greci se vede astfel degradată în prezent şi coborîtă la nivelul unor confruntări grupale extrem de violente. În loc ca publicul să vină la arenă pentru a asista la o confruntare agonistică cu potenţial cathartic, dimpotrivă, din ce în ce mai mulţi oameni caută meciul ca pretext pentru a-şi exhiba direct frustrările, dar şi ca prilej al exploziei pulsionale violente. Simbolicul este sleit şi rejectat, iar lupta sportivă e conotată exclusiv ca fundal al confruntării sîngeroase dintre suporteri. Puţin îmi pasă dacă Niculescu înscrie, important este să sparg capul unui fan stelist – iată mesajul multor membri ai violentei facţiuni din galeria echipei Dinamo. În aceste condiţii, este absolut firesc fenomenul de degradare a atmosferei publice de pe stadioane din ultimele decenii. Mulţi maghiari şi brazilieni s-au sinucis după ce echipele lor naţionale au pierdut finala mondială la fotbal. A existat chiar un scurt război de frontieră între armatele a două state sud-americane care iniţial se înfruntaseră pe terenul de fotbal. În 1985, pe stadionul belgian Heysel, 48 de suporteri juventini au murit ca urmare a prăbuşirii tribunei sub asaltul celebrilor hooligans din Liverpool. În 2000, după meciul semifinal disputat la Istanbul între Galatasaray şi Leeds United,doi fani britanici au fost înjunghiaţi în capitala turcă. În 1993, în timpul turneului de tenis de la Hamburg, Monica Seles a fost atacată cu un cuţit de un suporter fanatic al adversarei sale, Steffi Graf. În mod incredibil, pînă şi în pacifica Elveţie se întîmplă evenimente de o violenţă inimaginabilă:cu 30 de secunde înainte de finalul meciului decisiv pentru cîştigarea campionatului, suporterii lui F.C.Basel au invadat furioşi terenul,luîndu-i la bătaie pe jucătorii adverşi, căci echipa oaspete, F.C. Zürich, înscrisese un gol ce nu mai putea fi recuperat. Pînă şi preşedintele zürichezilor a fost aruncat pe geamul tribunei oficiale.Aceste fapte s-au petrecut la jumătatea lunii mai, anul curent. Iar lucrurile ameninţă să se agraveze pretutindeni, oricînd.
De ce toate acestea?
Pur şi simplu din pricina unei imense frustrări sociale. Nemulţumirile economice ale diferitelor categorii socioprofesionale, generate de distanţa dintre aspiraţii şi realizarea efectivă a acestora, au fost deturnate răstimp îndelungat către consumarea simbolică în spaţiul arenei sportive. Astăzi, progresiv, aşa ceva nu mai satisface nevoia de putere a maselor. Nici măcar argumentul, logic pînă la un punct, că sărăcia generează violenţă nu mai funcţionează satisfăcător. Raptusurile publicului sportiv au loc, cu o frecvenţă semnificativă, pînă şi în statele bogate ale nordului anglo-saxon, protestant şi atlantic. Ba poate mai ales acolo. Cazul elveţian citat este unul simptomatic pentru degradarea fenomenului ca atare.
Aşadar, nu sărăcia poartă exclusiv răspunderea pentru frustrările manifestate prin violenţă directă, pe stadion. Chiar şi bogăţia socială se pare că generează frustrări, multe la fel de profunde ca şi cele din ţările lumii a treia. Iar asemenea frustrări provin, după cît se pare, din decalajul între imaginea reală de sine şi cea a modelului social indus prin educaţie şi media. Neputinţa insului contemporan de a accepta că paradigma existenţială ce-l tutelează este una falsă, consumeristă şi alienantă, precum şi imensa culpabilitate inconştientă care însoţeşte constatarea acestei neputinţe generează o năprasnică ură faţă de coordonatele lumii reale. Codurile juridice punitive nu permit manifestarea explozivă a nemulţumirii. Singurul spaţiu unde violenţei, sublimată simbolic,i se permite manifestarea este stadionul. Arena şi sportul devin astfel fundalul pe care, spontan şi furtiv, trăirea simbolică este reconvertită în arhaic raptus agresiv, direct şi efectiv. Exact acest fenomen este trăit de masele de suporteri pe marile stadioane ale lumii de azi. Sentimentul individual al frustrării este amplificat de identificarea cu anonimatul pulsional specific masei, iar manifestarea violentă aboleşte frustrantele reguli simbolice statornicite de sistem prin modelul social pervers. Răul naşte un mai rău, într-o procesualitate neobosită. Iată de ce sportivitatea se vede alungată astăzi din rîndul publicului sportiv.
