Bustina Faso, thanks M. Eco! Dar cum? – Start greşit: Să fi combinat un
texterior,
cumva,
o povestext
(aşa mi se “sugerasentimentaloid”). Texterrible. – Apoi sentimentaloidele lui Marte, abia trecute, în amintirea lui ’90, parcă şoptiseră ceva despre cestiunea austronomiei teritoriale. (Variantă: emisiune online sau conferinţă pe mess cu ID-urile lui Martie/Cariatidele lui Ares: Idele cariate sau Ielele anticariate). Mi se părea idiot.
A fost nevoie să reîncep. Un coleg mi-a spus că aş putea crea un fazan gigant, evitând închiderile, un fazan perpetuu în deschiderrida(rladirla-da-da), gen anatemăruntaiepurecoltătargatarevelatrocentimetrusiapăstârnacumblaturăstitaliantagonistoricteructalaşt
eptarepertoriunieşirevoltăunghiularticularţarmoniostenituitinerarmateritorialambicataşatomenireglarestitu
irefuzualuatenuatelajutorbetermenergumenergiconicoanăruireclamăturatlasfaltatelieretelefontologisteroi
diomonimparcanalfabetcetera… M-am întrebat cine ar fi putut să cititireascathanor.
Şi totuşi. De ce nu. Am întrebat-o pe Ilinca Hărnuţ (care m-a urât sincer timp de 8 secunde) – chiar aşa: De ce nu. A răspuns “Deceneu”. Apoi a stat o clipă şi a adăugat: James Royce. Numai ca să nu-i urmez alaletră ideea, am zis Rolls Joyce. Oricum, James Royce, Rolls Joyce, nu conta nimic altceva decât amănuntul că puteam reveni la misteriosul mesaj pe care îl inclusesem în ultimele texte. Anume:
zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu
geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu
Ar fi trebuit, aşa cum spuneam, să iniţiez în fine exerciţiul criptanalitic. Am povestit deja cum intrasem în posesia celor două şiruri de litere. Ceea ce însemna lipsa oricărui indiciu. Nu mă bazam pe noapte, pe o aversă de mijloace de transport în comun – fără şoferi, cu motoarele oprite, curgând anarhic înspre un punct ascuns într-un gang. Ar fi fost un compromis cu dobitocia peisajului. “Antropomorfină”, după cum marcase cineva pe uşa unei case despre care auzisem că fusese demolată în absenţa utilajelor, a celei mai timide atingeri, ca Edgar Allan, de la sine, în mlaştină, după ce EA ieşise din criptă. Or, exact asta urma să fac: să deschid acea criptă, să las totul în prăbuşire, să pornesc de la analiza frecvenţei, profesionist.
Greu de găsit însă tabelele frecvenţelor pentru limba română. Aveam şi presentimentul că este inutil să le caut. Până la urmă, de ce n-ar fi fost numai o stratagemă?; de ce n-am crede că nu găsirea mesajului conta, ci că fusese anticipată ziua în care mă apucam să desfac ţesătura (pe 17 martie 1990, cu fix 20 de ani mai devreme, după un marş de protest împotriva durităţilor din Novum Forum Siculorum – conform dijmei papale din 1332 – , intrasem în barul Bulevard, azi acoperit cu pânză pictată, apoi la Capşa, unde chelnerul ne-a întrebat dacă dorim, pe lângă vodkă, apă minerală sau apă potabilă; cineva trăsese concluzia naivă că apa se împarte în minerală şi potabilă, fiindcă pe atunci nu se cunoştea clasica tripartiţie în minerală, potabilă şi plată)? Legături s-ar fi găsit – cu Joyce, Artaud, Céline, J.D., ba chiar cu Gioacchino da Fiore (de altfel născut la Célico, aproape de Louis Ferdinand D. pe hârtie, mai ales datorită accentului care iese în evidenţă aidoma unui cârlig – sau cucui – şi poate că de aici era bine să pornim cu descifrarea, naiba ştie). Nu.
Într-un acces de masochism nebănuit, am trecut la simpla statistică: pentru
zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu
geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu
aveam: LITERE: 38/rândul 1; 46/rândul 2; total: 84. Dintre care: Vocale: /Rândul 1: a – 1; e – 0; i – 0; o – 0; u – 3; y – 3; total: 7 vocale/rândul 1. (Am dat curs unui chef inexplicabil – însă irepresibil – de a nu lua în considerare “ă”, “â” şi “î”, dar a-l include pe y”. M-am bucurat mai târziu că nu-l pusesem şi pe “w” din William – de teamă să nu fie Wilhelm – sau prietenul său, Werther). Vocale: /Rândul 2: a – 0; e – 3; i – 0; o – 0; u – 3; y – 7; total: 13 vocale/rândul 2. => Total ocurenţe vocale rândul 1 + rândul 2: 20. Deci: total ocurenţe consoane rândul 1 + rândul 2: 64. Dintre care: (Consoane): /Rândul 1: b – 0; c – 0; d – 0; f – 1; g – 0; h – 2; j – 2; k – 1; l – 0; m – 0; n – 5; p – 0; r – 5; s – 1; (n-am vrut “ş”); t – 1; (n-am vrut “ţ”); v – 0; (nici “w”, nici acum, exit Wilhelm Werther); x – 0; z – 13. => Total: 31 consoane/rândul 1. Apoi: (Consoane): /Rândul 2: b – 0; c – 0; d – 0; f – 3; g – 3; h – 1; j – 2; k – 0; l – 0; m – 0; n – 2; p – 0; r – 2; s – 1; t – 0; v – 0; x – 0; z – 19. => Total: 33 consoane/rândul 2.
M-am întrebat ce dracu’ se poate face cu toate astea. Nu mi-am răspuns. Nici nu aveam cum, era imposibil să mă concentrez atunci, fiindcă un vecin dăduse muzica foarte tare, pusese Iron Maiden, 22 Acacia Avenue. Desigur, mi-a trecut prin minte că ar fi fost un semn, un alt semn, care dintre vecinii mei ar fi ascultat aşa ceva?, nu era exclus ca totul să fie o mică farsă, una care să-mi atragă atenţia la Number of the Beast, eventual indicând rolul combinaţiei fără imaginaţie 666. Tâmpenii. Bucata muzicală mă enerva. Din fericire, s-a oprit la timp. N-avem de gând să mă cufund în meditaţii relative la cultura suburbană din U.K. Să lăsăm acacia. Să fim serioşi.
Am fost serios. Am încercat să depistez posibile cuvinte sau fragmente de cuvinte scăpate în clar (cu intenţie ori nu) în cadrul textului cifrat. N-aveam nimic de pierdut. Pe rândul 1 (zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu): “jur”; “urz” (urs/urzică/urzeală/ursită…); “sy” (si – “şi”/“si” în franceză sau în italiană; nota “si”); “yz” (iz); “hyark”/“yark”/“yarkh” (onomatopee frecventă în benzile desenate şi în desenele animate, nu rareori utilizată de către copii şi tineri pentru a exprima dezgustul); “nr” (abreviere pentru “număr”); “zy” (zi); “yn” (în, India…); “nu”. Pe rândul 2 (geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu): “eye”; “eng” (abreviere pentru “engleză”); “zy”; “yz”; “gf” (abreviere pentru “girlfriend”); “fu” (perfect simplu de la “a fi”; kung-fu); “yf” (“if” din engleză – ori castelul unde a fost întemniţat viitorul Conte de Monte Cristo); “juyz”/“juyzz” (scriere alternativă pentru “juice”); “zy”; “zyn” (poate “zână”); “yn”; “nu”.
Era clar (după mintea mea neantrenată în astfel de chestiuni) că nu putea fi un cifru monoalfabetic de substituţie, date fiind şirurile de “z”-uri. Spun “după mintea mea neantrenată în” etc. fiindcă mi-a luat ceva timp să realizez că, în limba română, este posibil să întâlnim serii de 4 litere consecutive identice, cum ar fi, dacă facem abstracţie de pauzele dintre cuvinte (şi era evident că textul cifrat făcea), “copiii inocenţi”. În plus, uitasem că, printre metodele tradiţionale de criptare, alături de cifrurile cu substituţie, mai există şi cifruri cu transpoziţie. Bâjbâiam. Un “zzz” putea fi “666”, dar ce făceam cu “zzzz”?
Am dat telefoane, am căutat cum şi unde am putut – şi n-am găsit nimic altceva decât informaţii fragmentare – şi nu neapărat sigure. Le-am adunat mai mult din superstiţie (în ideea că prin stocarea lor aş putea să prilejuiesc un fel de revelaţie compensatorie pentru eforturile penibile depuse), din spirit de filatelist ori pur şi simplu din lipsa unei piste mai bune. Litera cu care încep, în limba română, cele mai multe cuvinte este “C”. Invers, cu “Y” încep cele mai puţine. Privind terminaţiile, conform DEX 1998, avem 0 cuvinte încheiate cu litera “Q”, 4 cuvinte încheiate cu litera “W” (şi acelea neromâneşti, chiar dacă admise în dicţionar: “ludlow” – maşină de turnat rânduri, asemănătoare cu linotipul, dar fără claviatură şi magazie de matriţe, folosită pentru culegerea de titluri, lucrări de ornament etc. – , “paraflow” – paragel, aditiv pentru coborârea punctului de congelare a uleiurilor minerale – , “show” şi “slow”), 15 cuvinte încheiate cu litera “K” (dintre care cel mai lung este “ecofeedback”, alt neaoşism…), 27 de cuvinte încheiate cu litera “Y” (dintre care cel mai lung este “Chardonnay”, limpede românesc la rândul său), 88 de cuvinte cu litera “H” (dintre care cele mai lungi sunt “maharadjah” şi “moldovalah”), 112 cuvinte cu litera “X” (dintre care cel mai lung este “pseudoprefix”). Întrucâtva mai util era să ştiu că “R” este consoana cea mai frecventă în româneşte, pe locul al doilea situându-se “T”. Cea mai rară – exceptându-le pe cele nespecifice limbii noastre, “Q” şi “W” – este “X”, urmată de “J”.
Pe lângă faptul că adunam toate acestea cam după ureche, nici măcar nu îmi închipuiam cum le voi folosi. Mă simţeam ca J.-B. S. în rolul agitatului din borcan, fără alt ajutor decât cel al unui Paulhan surdo-mut; fără măcar Albert Paraz; “(L’au-delà! Hi! Hi!)”. Să nu fiu, totuşi, rău! Şi nici nedrept! Aveam să descifrez ENIGMA, Überwehrmacht Enigma, cu prizele, cu lămpile, rotoarele şi tastatura ei! Cu tot! Eram Rejewski, Rozycki şi Zygalski la un loc! Eram foarte singur. Îngrozitor de singur, în dormitor, cu foaia de hârtie în faţă, gândindu-mă la nimic. (Nu, nici la tine, stai liniştită). Îmi zbârnâiau în cap acorduri străine, amalgamuri demente, fumul a mii de ţigări. O mie de ţigări de singurătate. Aveam convingerea că voi ajunge acolo unde mai ajunsesem. Dar nu puteam să mă las. Acum era deja o provocare.
O săptămână!, o săptămână la dispoziţie pentru a continua!, mă alintam. Nu am habar când a sunat la uşă. Nu am habar când am găsit pe masă biletul care începea cu vorbele: “Care, câte posibilităţi rămâneau? Cred că zidul orb din faţă era dintr-o latură a…”. De ce să fi urmat lectura? Mi-era limpede. Limpede ca un coşmar. Nu eu aşezasem acolo rândurile acelea. O săptămână! Şi câte încă?… Trebuia să insist. Rămânea pe data viitoare.
