Istoriografia românească este de mai mult timp sclava unei mentalităţi osificate, bazată pe câteva mituri transmise din generaţie în generaţie şi care astăzi nu mai conving pe nimeni.
Unul dintre ele este cel al probării prin documente ca modalitate de ascundere a realităţii imediate.
Ori un istoric inteligent ştie că nici o dictatură nu emite documente care să justifice măsurile abuzive sau penuria alimentară.
Cozile de la magazinele alimentare, din vremea lui Ceauşescu, în mentalitatea lor ar fi trebuit probată prin documente semnate de activiştii de partid. Era uşor pentru istoricii oficiali să se afunde în cronologii plicticoase vizând domnitori sau eroi din trecut.
Prezentul era întotdeauna ocolit, istoricul preferând să lase viitorul să-i ofere mai multe documente: frigul, bezna şi frica din case neputând fi probate cu hârtii. În paralel istoricul avid de titluri academice elabora documente mult mai sofisticate: turnătorii abjecte despre colegii săi care se opuneau regimului.
Pentru acest tip de „documente” nu precupeţea nici un efort sperând ca istoria să reţină doar contribuţiile lui ştiinţifice.
Cei care-l racolaseră erau însă mai inteligenţi decât el. Îi promiteau discreţie totală în vreme ce în case conspirative îl imprimau pe videocasete.
Şi ei strângeau documente pentru viitor.
În momentul în care istoricul se va fi gândit să devină un răzvrătit sau un moralist al cetăţii, manipulatorii îi prezentau aceste documente irefutabile.
Din distins academician publicul afla de fapt caracterul turnătorului ordinar. În schimbul unor avantaje materiale sau plecări în străinătate istoricul-informator gira cu viaţa unor inşi mai dotaţi decât el atât ştiinţific dar mai ales moral.
În momentul în care „obsedatul” istoric de documente îşi vedea tipărite delaţiunile încerca să o întoarcă ca la Ploeşti. Le făcuse din toată sinceritatea! Conştient că va face un bine poporului său căruia îi va dedica şi o istorie, la fel de sinceră ca delaţiunea.
Cu un zâmbet şăgalnic şi nesimţire cât cuprinde încerca să scuze această dezvăluire. Nu fusese singur, mai mulţi o făcuseră, totuşi el „clădise” o adevărată operă ştiinţifică.
Recitită după delaţiune opera ştiinţifică este net inferioară şi trebuie să recunoaştem cu sinceritate că documentatul istoric străluceşte printre delatori cu stilul său fin şi bine documentat.
Pe asemenea cărţi şi caractere s-au clădit istoria şi cultura României din ultimii 50 de ani!




















