Ce mă enervează cel mai mult la spaţiul social din România zilelor noastre nu se referă atît la corupţia, meschinăria, minciuna, bigotismul şi intoleranţa acestuia, ci la vădita lipsă de stil a practicanţilor tuturor racilelor enumerate mai sus. De altminteri, sînt perfect conştient că natura umană este în linii mari cam aceeaşi pretutindeni în lume, la orice meridian şi paralelă. Omul e om şi la Paris, şi la Tokyo, şi la Tirana şi la Washington. Natural că şi la Bucureşti, însă în oraşul de pe Dîmboviţa, metaforă în mic a întregii Românii, parcă prea s-au concentrat cultivarea lipsei de măsură şi dispreţul faţă de o conduită civilizată şi morală minimă. La noi se bat recorduri după recorduri în materie de aroganţă, echilibristică pe deasupra legii şi sfidarea opiniei publice. La noi bogăţia cinică ajunge să coexiste cu disperata sărăcie la nişte cote inexistente în restul Europei. La noi speranţa în mai bine a fost arestată din vocabularul obişnuit, devenind monopol al aşa-zişilor politicieni reformişti. La noi…
Reflecţii amare, în genul celor anterioare, mi-au fost trezite, „pavlovian” aş spune, de un articol pe care l-am citit într-un cotidian central. Nu fac parte din „rasa” celor care cred „din prima” orice ştire, articol şi comentariu de jurnal. Îmi place să cred despre mine că am o minte critică şi un spirit autonom. De asemenea, nu agreez ideea că aş putea fi prea uşor dus de nas. Îmi repugnă la culme dacă, în anumite împrejurări, cineva încearcă să-mi jignească inteligenţa. Nu sînt un naiv, în ciuda aparenţelor. Idealist, poate, deşi asprul contact cu realitatea anilor din urmă mi-a tocit prea mult din potenţialul de optimism pe care-l deţineam la un moment dat.
Aşa că, imunizat contra oricărei „revelaţii” jurnalistice, am citit cu rezervă articolul în care un intelectual foarte public, înalt funcţionar de stat şi responsabil cu soarta unui important for de cultură, era luat la puricat de pe o poziţie vădit ostilă. Din păcate, în ciuda unor exagerări flagrante, însă pe chestiuni de detaliu, punctul de vedere al gazetarului era unul valid în ansamblu. La ce mă refer? La imposibilitatea de fapt ca un singur om să posede disponibilitatea, competenţa şi profesionalismul de a exercita mai multe activităţi tehnic diferite într-un acelaşi interval de timp. Nu poţi să fii deopotrivă şi preşedinte de institut, şi director de revistă, şi realizator tv, şi editorialist, şi autor, şi conferenţiar, şi doctorand, şi membru în diferite board-uri, şi invitat în varii emisiuni media audio şi video, şi globetrotter, şi părinte, şi soţ, şi personaj monden, şi credincios, şi profet, şi consilier de taină, şi analist politic, şi metafizician, şi moralist etc. Bunul simţ, ca şi o minimă decenţă, ar trebui să-ţi impună un cadru de comportament şi un stil de apariţie în public – cu-atît mai mult cu cît ţii, pare-se, la imaginea ta de om rectiliniu, bun creştin, ins necorupt şi reformator politic. Geniu de-ai fii – iată o sintagmă care, pe mine, personal, mă irită de-mi ies din ţîţîni! –, şi tot n-ai avea cum să faci atîtea lucruri, distribuindu-te (fără să te împărţi, vorba lui Noica) între atîtea şi atîtea registre… Or, hai să ne păstrăm niţeluş luciditatea, cred că nu mai sîntem deloc contemporanii lui Aristotel, Da Vinci, Shakespeare, Newton, Chaplin şi Einstein. Iar dacă tot i-am enumerat pe cei pe care cu toţii concedem să-i numim genii, atunci ar trebui să evidenţiem şi moralitatea deosebită a unor astfel de personalităţi. I-aţi putea bănui pe Aristotel sau pe Einstein de cumul de funcţii ori de conflict de interese? Hai să fim serioşi!
Iată de ce, cu toate că nu agreez „Damascul” provocat de lectura unui articol de ziar, trebuie să recunosc că m-a dezgustat şi revoltat foamea insaţiabilă a unui asemenea om pentru bani, onoruri şi funcţii. Şi m-am întrebat cît de „defect” psihic, cît de frustrat lăuntric, cît de deşert sufleteşte trebuie să fie un astfel de om ca să vîneze, cu rapacitate remarcabilă, atîtea şi atîtea slujbe, dregătorii şi sinecure…
Nu, nu sînt ipocrit, şi mie mi-ar place să cîştig mai mulţi bani, să fiu mai cunoscut de public şi mai „cultivat” de critică. Însă vreau să sper că niciodată nu m-aş lăsa pradă unui asemenea delir de grandoare, devenind victima unei neostoite sete de putere şi notorietate. Pe scurt, că n-aş face orice ca să-mi împlinesc dorinţa. Şi că, oricît m-ar roade frustrarea de a nu avea atîtea mărci ale recunoaşterii, totuşi nu mi-aş călca peste demnitate şi decenţă. Aşa laic, de stînga şi relativist cum sînt şi mă declar. Las, prin urmare, „curăţenia”, „genialitatea” şi „cucernicia” contemporanilor mei de (ultra)dreapta, pentru care nu există conflict între lăcomie şi moralitate. Aşa să le ajute ăl de sus, că pe lumea asta se ajută dînşii şi singuri (afurisit de bine!)…
