Cioran, Eliade şi psihanaliza extremei drepte

Aşa cum s-a tot spus, uneori pînă la plictis, psihanaliza exploratorie are altă finalitate şi comportă altă procedură decît psihanaliza terapeutică, de ordin clinic. Fireşte că baza este una comună, în speţă cea oferită de bogata empirie psihopatologică adunată, sistematizată şi conceptualizată de Sigmund Freud şi de urmaşii acestuia. Dar psihanaliza culturală (sau aplicată ori exportată) este altceva decît varianta sa primară, clinic-terapeutică. Ea nu „vindecă”, ci interpretează, şi o face euristic, „orb”, fără suportul oferit de discursurile interactive care se consumă în cadrul tradiţional între analist şi pacient. Ea poate contribui la mai buna înţelegere a unor comportamente, alegeri şi argumentări, toate provenind din registrul inconştient, însă fără a avea nici un moment pretenţia că perspectiva pe care o propune ar fi una „edificatoare”. Relativă şi relativistă, psihanaliza exploratorie nu poate fi decît o metodă hermeneutică între multe altele, neavînd nimic de-a face cu vreo presupusă „esenţă” a faptului uman.

Din acest punct de vedere, al analizei exportate, discuţia legată de disjuncţia „dreapta”-„stînga” în cazul abordării fenomenului ideologic extremist este una deosebit de amplă. Fără a intra în detaliile sale, trebuie spus că mecanismele psihice puse în joc de inşii extremişti bruni sau roşii nu sînt fundamental diferite, iar intensitatea trăirilor acestora nu diferă în chip major. Sufletul inconştient nu cunoaşte bariere de ordin logic, temporal, spaţial, moral ş.a.m.d., deci nici limite în planul adeziunii ideologice. Pe scurt, sinele are doar nevoi, de natură instinctivă (sau pulsională), precum şi modalităţi de împlinire a acestora, fiindu-i absolut indiferent dacă satisfacerea lor e conotabilă în registre de tipul „dreapta”-„stînga”. În schimb, ceea ce ar putea să despartă tipologic opţiunea abisală pentru una sau alta dintre extremele politic-culturale ţine de relaţia primordială cu părintele-fetiş.

Astfel, esenţial e faptul că radicalismele de dreapta au ca origine, în opinia unor psihanalişti ca Wilhelm Reich, Elisabeth Brainin, Isidor Kaminer, Gérard Miller, Simon Clarke şi Jean-Louis Maisonneuve, relaţia oedipiană naturală cu mama, care este un raport arhaic, tradiţional şi simbiotic, în timp ce extremismele de stînga stau sub semnul cultural al Numelui Tatălui şi sînt conotabile în registrul social-civilizaţional, fiind consecinţe ale Oedipului homofil, complex psihic care determină o alegere „raţionalizantă”, „urbană”, „comunistă” şi „progresist-utopistă”. În realitate, fixaţia pozitivă a „stîngiştilor radicali” asupra modelului patern înseamnă tot o relaţionare strînsă cu mama supraprotectoare, urmată apoi de refularea radicală a fixaţiei originare şi de convertirea ei în opus, respectiv în sentimentul substitutiv adresat subiectului patern. Iar dacă dorim să depăşim nivelul explicaţiilor freudiene clasice, atunci, procedînd kleinian, tot în planul raporturilor cu mama ar trebui localizată gestiunea arhaică a simţămintelor care mai tîrziu se vor transforma în alegeri extremiste. Adică în opţiuni radicale pentru obiecte psihice conotabile cultural, politic, ideologic etc., toate însă derivînd din arealul trăirilor primordiale, preoedipiene, inteligibile doar prin recursul la pattern-ul matern.

Dintr-o asemenea perspectivă, şi Emil Cioran, şi Mircea Eliade se înscriu în paradigma extremismului de dreapta. Amîndoi au fost fascinaţi de mama-natură, indiferent că e vorba de natura naturală a Răşinarilor sau de natura culturală a vetrei neolitice „agrare”. La modul rousseauist, amîndoi au păstrat o nostalgie profundă faţă de paradisul verde al naturii sălbatice, deplîngînd pervertirea umanităţii datorate căderii în istorie şi urbanitate (Cioran are o carte de eseuri care se intitulează chiar aşa, Căderea în timp, iar ultima biografie dedicată lui Eliade, cea scrisă de Florin Ţurcanu, poartă semnificativ un titlu de acest tip: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei). Biografia intelectuală a celor doi este una dominată de pecetea modelelor iraţionaliste, de relevanţă feminină. Amîndoi s-au lăsat fascinaţi de gînditori ca Kierkegaard şi Nietzsche (filosofi ai primatului puterii dintr-un exces de slăbiciune personală), de „trăirismul” metafizic, de biologia dezlănţuită a instinctelor etc. Cultul forţei, al amoralismului, al nelimitării alegerii – i-a caracterizat deopotrivă. Amîndoi au fost revoltaţi contra puterii sistemului, manifestîndu-se la tinereţe ca rebeli incurabili împotriva dominaţiei paterne (a regelui, parlamentarismului gerontocratic, burgheziei falocratice, democraţiei decadente etc.). Amîndoi au visat la o purificare prin violenţă, similară prînzului totemic şi sinonimă unei renaşterii în urma neogenitării în care complice să fie doar mama, după „eliminarea” tatălui. Amîndoi au suspinat după imaginea unei Românii mult-iubite „ca soarele pe cer”, eliberată de impuritatea reziduală a străinilor şi redată fiilor săi buni. (Fantasma Sfîntului Incest, bat-o vina!) În fine, feminitatea generată de opţiunea antipaternă ţine, jungian, de partea umbroasă a sufletului lor inconştient, cea de tip persona.

Toate acestea sînt trăsături legate de trecutul lor interbelic. „Păcatele tinereţilor”. Sfîrşitul războiului mondial a înfăţişat însă o panoramă deloc favorabilă extremismelor de dreapta (naziste, fasciste sau doar militariste). Radicalismul antidemocratic juvenil, opţiunea naţionalist-rasială şi naturalitatea cultului forţei nu mai erau opţiuni „rentabile” nici politic, nici intelectual. Occidentul se trezise din noaptea experienţei hileriste şi nu mai era dispus să reediteze toleranţa ce prilejuise contextul belic. Nürenbergul exact acest lucru însemnase. Prin urmare, plecaţi dintr-o Românie bolşevizată, intrată în zodia haotică a răsturnărilor proletare, Emil Cioran Şi Mircea Eliade aveau o singură şansă de a se integra în lumea culturală a Apusului: renegarea trecutului extremist şi sublimarea pulsiunilor antipaternaliste într-o creativitate 100 % spirituală, epurată de orice conotaţie ideologică. Cioran scrie eseuri nihiliste, marcate de o erudiţie teologică neverosimilă, îşi pozitivizează relaţia cu seminţia lui Izrael, iar atunci cînd face rare şi superficiale trimiteri la coordonatele trecutului recent, îl caricaturizează pe Hitler şi minimizează ponderea mişcării legionare în realizarea răului interbelic românesc. Eliade practică o sofisticată fenomenologie a religiilor, eludîndu-şi de-a dreptul perioada gardistă. Fireşte, continuă să-l cultive pe Jung, evoluează sub aceleaşi auspicii mistice ca şi în interbelic, foarte puţin întemeiate antropologic şi empiric, dar maniera lui de a trata domeniul istoriei religiilor cucereşte şi convinge, iar în Statele Unite formează mai bine de jumătate din profesioniştii domeniului. Şi Cioran, şi Eliade, devin celebri în Occident, dar par oameni fără trecut. În orice caz, biografiile lor sînt trunchiate, cosmetizate şi reciclate. Cioran pare mai dispus la o mea culpa, însă ea nu este una autentică, ţinînd mai degrabă de specia exerciţiului stilistic decît de aspra scrutare a vinovăţiei trecute. În schimb, Eliade tace consecvent, chiar şi atunci cînd este atacat în reviste din Israel şi Italia. Din punctul lui de vedere, totul este fructul unui regretabil malentendu. Argumentele lui sînt ininteligibile, deloc convingătoare.

Ce putem înţelege de-aici? Eventual, că formala renaştere identitară le-a reuşit de minune celor doi străluciţi intelectuali români, ei nepărăsind totuşi în chip real poziţia radicală anterioară. În prezentul postbelic, ei sînt critici acerbi ai civilizaţiei tehnologice şi ai decadenţei apusene, dar critica lor nu mai conţine aspecte de ordin politic, fiind una exclusiv de tip cultural. Nostalgia maternă le-a rămas însă constantă, transfigurată prin sublimare şi printr-o reparaţie creativă asupra obiectului rău (trecutul culpabilizabil). Devastat de Alzheimer, Cioran mai vorbeşte doar în româneşte, semn că graiul matern, „mijloc” al incestului, revine ca un refulat invincibil. Slujba religioasă dedicată la moarte lui Eliade nu este creştină, ci una sincretică, neopăgînă şi ecumenică, fapt ce confirmă şi postum relaţia simbiotică a acestuia cu naturalitatea fericită a mitizatei figuri materne.