Odată cu apariţia posturilor independente de radio şi televiziune a apărut şi „analistul” politic care, în iluzia sa, se dorea luminator al maselor, deschizător de drumuri şi ce este mai grav, se visa fomator de opinie.
Structural era un ins autosuficient, cu lecturi superficiale, crescut în redacţiile fostelor publicaţii ceauşiste. Venit de acolo cu un orgoliu exacerbat dar nefondat „analistul” era un model de automanipulare prin ignoranţă.
Patronul postului de radio sau televiziune nici nu trebuia să-l sune impunându-i o temă sau cenzurându-i intervenţiile. Ştia din start că omul nu poate mai mult!?
În spiritul publicisticii dâmboviţene ironia fleşcăită lua locul unei analize serioase, glumiţe de cartier bagatelizând drame sau tragedii naţionale. Bineînţeles că „analistul” politic care se dorea independent şi anticomunist avea la dosar şi câteva articole compromiţătoare din trecut. Aceste articole erau scoase de manipulatorii lor doar în momentul în care ei se dădeau prea agresivi, prea justiţiari. După publicarea într-o revistă adversă a articolelor compromiţătoare, „analistul” se cuminţea brusc abordând teme comune care nu deranjau pe nimeni.
Modul uşor de abordare a realităţii româneşti ne duce cu gândul că el, „formatorul” de opinie, nici măcar nu realiza dimensiunea dezastrului în care trăieşte. Latura morală atât de invocată în anii’90 a fost rapid uitată în zilele noastre. Fiindcă s-au adus dovezi suficiente că ei „radicalii” anticomunişti făcuseră la fel de multe compromisuri ca şi poeţii de curte ai clanului ceauşist.
Numai că ei încercau să împace şi capra şi varza, arătând că au făcut un mic compromis pentru a consolida o operă care demonta toate tarele regimului comunist. În fapt, în acele celebre romane sociale nu se regăseau decât biete aluzii la sărăcia materială de zi cu zi, o aluzie la cozi sau la lipsa de cafea. Când activiştii de partid blamau romanul în cauză scriitorul se grăbea să dezmintă printr-un articol omagial devierea de la politica oficială a partidului.
Aceşti duplicitari ridicoli şi uşor de deconspirat au devenit ca prin minune, după revoluţie, apărătorii moralităţii şi spiritului democratic. Însă această figură nu a ţinut prea mult. Ziarele sau posturile de televiziune şi-au schimbat de mai multe ori patronii. Ziariştii s-au mutat de la un ziar la altul şi bineînţeles şi conştiinţa lor s-a schimbat în funcţie de patron şi salariul pe care-l încasează.
În concluzie, nu numai că aceşti inşi lipsiti de caracter nu pot deveni formatori de opinie, cititorii îi identifică şi îi ridiculizează pe forum, dar conducerea ziarelor îi preferă fiindcă sunt lipsiţi de idei, băieţi cuminţi şi nici inteligenţa nu îi dă afară din casă.
