Am ajuns lângă aparat. I-am ridicat în grabă capacul şi l-am privit pe verso. După câteva ciudate inscripţii şi simboluri de felul:
< Go to Previous message | Go to Next message | Back to Messages
Flag this message
(none) >,
am putut parcurge următoarele:
Wednesday, February 17, 2010 11:48 PM
From:
„Antinoghen T.” <antinoghen_t@publicitatedesantata.ro>
To:
sebastiangrama@altapublicitatedesantata.ro
“V. documentul atasat. E pentru cine stii. Trimite-i-l in numele tau (ti-am examinat ultimele texte din revista) sau publica-l asa cum e, sub semnatura mea. Poti preciza ca este catre EA. Oricum, asta se va sti daca vorbele ajung la public. Intotdeauna dai peste cate cineva care a invatat sa citeasca. Pentru mine deja nu mai conteaza. Nufarul este o pasare fara sens.
A.T.”
Am fost obligat să trec prin etapele unui soi de ritual abstract, marcat de o emblemă:
Iar apoi venea textul:
“Şi dacă, până la urmă, n-aş crede că nu exişti? Dacă n-aş accepta să cred că nu ai glas, că nu te pot vedea o săptămână, că nu te gândeşti uneori la mine? Dacă aş prefera să rămânem (ca săptămâna trecută) în spatele unui fel de cortină care să ne creeze impresia că suntem, că ne atingem – fără să ne mai întrebăm cine şi cum şi de ce? Dacă, invers, mi-aş dori să ajung eu la evidenţa că nu sunt decât un joc al imaginaţiei tale? Dacă, fără să fi trăit vreodată, m-aş hotărî să mor într-o zi, pur şi simplu? Aşa, fără alte explicaţii, numai ca să te enervez! Dacă mi s-ar năzări că pot să mişc o piatră, să sting o lumânare suflând, să beau o bere? Ai suporta să mă vezi atunci? Ai suportat vreodată să mă vezi? Ai admis vreo clipă că aş putea să am un timbru al vocii, că pot să las urme în zăpadă cu pasul? De ce m-ai crede atunci când spun că sunt aici, că unele dintre cuvintele mele au sens la fel cum au sens cuvintele celor pe care îi atingi, îi domini? Deci? Care dintre noi o fi halucinaţia celuilalt? Mâinile mele transparente, prin care poţi vedea ninsoarea dimineaţă, direct din pat, nu constituie o dovadă. Eu te-am văzut mergând la 6 centimetri deasupra caldarâmului, fără să-l atingi, ba chiar dispărând după colţul unui bloc (alaltăseară). Tu – nu. Şi dacă te-aş privi într-o după-amiază, când tocmai crezi că ai reuşit să cucereşti nimicul? De ce porţi uneori un taur de sticlă verde în spate? Crezi că nu te observ? Poţi crede că nu ţi-am învăţat pe dinafară tăcerile, stratagemele, felul în care te uiţi puţin alături, ca şi cum n-ai fi acolo? Şi felul în care te superi că mă supăr? Şi eu, şi eu mă prefac, aşa cum te prefaci, de parcă n-am fi totuna în colţurile noastre opuse. Doar că eu nu-mi las un pic în jos pleoapele atunci când zâmbesc aşteptându-mă să nu fiu pe canapeaua pe care sunt. Şi nu mă gândesc. Însă dacă mi-ar albi deodată părul? Dacă, fumând o ţigară, aşa, fără avertisment, m-aş trezi cărunt? Nu crezi că te-ai recunoaşte în puritatea letală a culorii? Nu crezi că te-ai urmări cum treci (de parcă ai sta pe margine şi te-ai putea înţelege în timp)? Chiar fiind, la o adică, suntem undeva? Eu? Tu? Cât? 51? 49? 549? 499? Bine!”.
M-am uitat în jur. Pe zidul sufrageriei, am distins umbra tocmai decapitată a unui ţap în zvârcoliri agonice. În rest, era o linişte absolută. M-am gândit: “549”. Mi-am adus aminte de René Char (descoperit cândva, culmea, prin Gilbert Durand): “Timp cu buze de pilă, în feţe succesive, te-ascunzi, devii febril…” (À une Sérénité Crispée, 1951). Şi mi-am adus aminte – încă – de alte cuvinte, gesturi, acum văzute prin lupa defectă a unei distanţe ce se va fi promis (la infinit) recuperabilă. Îmi venea să râd. Cu numai o seară înainte, ţopăind ca să nu mă scufund până la genunchi în lacurile glaciare de pe Bulevard, vizavi de Cinema Capitol, gândisem eu însumi exact acea fractură pe care Antinoghen mi-o preda în momentul de faţă gata pusă în vitrina funebră a monitorului. Pentru el era simplu: o dată asumându-şi condiţia de William Wilson de doi bani, scăpa de orice responsabilitate, iar iniţiala mea intenţie de şantaj ordinar jurnalistic se întorcea împotrivă-mi. Însă acestea erau lucruri deja vechi, duse. Labirintul, de aici încolo (şi, de fapt, probabil, încă de la început), îl excludea pe el. Totul rămăsese între mine şi EA, dacă nu cumva se născuse între mine şi EA. Totul… Totul în acest oraş mizerabil, unde nu mai exista nici o alee neînsemnată de câte un gând, o vorbă, un pas. Eram ca propria mea fantomă, bântuind căile, traseele de mult trasate ale unui personaj pe care îl descopeream de fiecare dată uimit în oglindă.
N-avea rost să mă deplasez, nici o mişcare n-ar fi avut noimă. Nu am răspuns mesajului (evident) şi nici nu i-am copiat conţinutul pentru a-l da mai departe – la ţinta sa reală. Jocul a urmat aşa:
Wednesday, February 17, 2010 11:48 PM
From:
sebastiangrama@altapublicitatedesantata.ro
To:
„49” <50(…)1(…)@atreiapublicitatedesantata.ro>
“Sunt absenţa ta. Caută în revistă, luni, 22 februarie, textul ăsta. Cifrul e simplu. Dacă sunt oriunde nu eşti, înseamnă că mă vezi pretutindeni în jur. Voi fi acolo, priveşte bine. Când ridici o mână sau când îţi întorci capul, de fiecare dată, mă anulezi dintr-un loc (al tău) şi mă refaci într-o mie. Fiindcă te cuprind aşa cum spaţiul în care nu te afli cuprinde spaţiul în care te afli. Unitate separată de sine prin faptul că este. Acum, semnele sunt mai mult decât suficiente”.
Noaptea părea să aibă consistenţa unui pahar lichefiat. Nu am trimis nici noul mesaj. De ce să mă fi grăbit? Nu mai existau pretexte ori subterfugii literare. Dincolo de balustrada balconului, în beznă, începea Realitatea.
