Prezentul este oglinda trecutului şi premiza viitorului. Istoria românilor, la fel ca a altor numeroase naţiuni europene, reflectă convingător această constatare. Iar istoria este, după cum ştim cu toţii, o medie complexă între mentalităţi colective, accidente politice, strategii sociale şi personaje providenţiale. Cît priveşte istoria românească recentă, ea nu face decît să reitereze modele mai vechi, actualizînd clişee şi comportamente, fapte şi discursuri, tipologii şi reflexe pe care le-aş numi compulsive. Repetîndu-se, în ciuda unei savante şi sofisticate mecanici a schimbării de detaliu, aceste elemente conturează fundalul unei spectaculoase „nevroze” comunitare. În ce anume ar consta aceasta? În faptul că mentalitatea românească (de ieri, dar şi de azi) stă foarte rău cu asumarea morală a trecutului. Psihanalitic punînd chestiunea, naţiunea de la vărsarea Dunării în Mare nu ştie să-şi gestioneze întoarcerea refulatului. Supraeul ei este foarte slab. Vinovăţia o înspăimîntă, iar responsabilitatea îi provoacă masive reacţii de respingere. Pentru că nu găseşte soluţii unei asemenea probleme, ea se adînceşte într-o culpabilitate care amplifică „nevroza” comună în loc să o remită. Şi astfel, vinovăţia inconştientă pentru fapte ale trecutei responsabilităţi civice neasumate revine compulsiv, cu o tărie sporită, complicînd şi mai mult configuraţia prezentului. Iar dacă ţesătura mentalităţii actuale nu funcţionează la parametri cvasi normali, atunci e clar că nici premizele progresului socio-economic pe care îl tot visează românii nu sînt prea promiţătoare. Opacitatea relaţiei cu prezentul, amplificată de aburul dens al trecutului rău asumat, nu stimulează în nici un fel simplificarea unui proiect al viitorului care să fie eficient, demn şi, în bună măsură, aproximabil.
Două şanse ratate
Iată doar două dintre momentele decisive ale neştiinţei româneşti de a gestiona nodurile culpabilităţii istorice: sfîrşitul celui de-al doilea război mondial şi căderea sistemului comunist. Naţiunea română a ratat ambele prilejuri de a se despărţi de trecut nu cu „zîmbetul pe buze”, ci cu lecţia scrutării morale învăţată.
a. Cazul postbelic. În urma întoarcerii armelor împotriva fostului aliat reprezentat de Germania nazistă, naţiunea noastră, începînd cu elitele conducătoare şi sfîrşind cu ultimul dintre cetăţeni, ar fi avut datoria unei analize lucide a participării sale la dictaturile succesive de dreapta la care a consimţit. Or, spre deosebire de Germania, unde procesul denazificării a marcat accente radicale, în România lucrurile au fost luate à la légère, ca şi cum adeziunea populară la Garda de Fier sau susţinerea regimului militarist al mareşalului Antonescu ar fi însemnat simple detalii pasabile. Consemnările prezente în jurnalele a doi valoroşi scriitori români de etnie evreiască, Mihail Sebastian şi Emil Dorian[1], reflectă fără drept de apel maniera în care foarte mulţi dintre majoritari epocii au înţeles să se autodisculpe în raport cu nedreptăţile puse în act prin legile rasiale antonesciene (ele însele avînd precedente istorice remarcabile, fie de natură juridică, fie privind mentalitatea populară). Paradoxal, în cea mai pură logică a nevrozei de care aminteam, „vina” era atribuită tot… evreilor, care, chipurile, ar fi abuzat de drepturile acordate „generos” de băştinaşi spre a-i domina economic şi simbolic pe aceştia! Identificarea proiectivă, mecanism psihic ce caracterizează o asemenea atitudine comunitară, explică şi persistenţa, tradiţională la noi, a teoriei complotului universal, potrivit căreia cineva, de regulă un alter, fie el ungur, rus, evreu, ţigan, grec, bulgar, tătar, turc etc., unelteşte pentru a ne diminua fiinţa naţională, altminteri pură, inocentă şi vinovat de generoasă! La rigoare, transferăm supra celorlalţi, alogenilor, cu just ori cel mai adesea fals temei, întreaga gamă (fascinantă) a frustrărilor, vinovăţiilor, intenţiilor eşuate şi complexelor noastre perene. Totuşi, trebuie subliniată în context dimensiunea specială a antievreismului românesc, constantă de tip mitologic a culturii noastre politice din perioada modernă, la care au recurs fără jenă inclusiv un Eminescu sau Iorga, fără a mai vorbi despre inflamata generaţie interbelică.
Nerezolvînd chestiunea delegionarizării şi fără să facă din acest eşec pricina unui serios proces de reflecţie, naţiunea română s-a văzut totodată aruncată în confruntarea cu teroarea „importată” de la Kremlin. La rîndul lor, românii au fost victime perfecte în faţa sovietizării forţate, la fel ca şi alte naţiuni din Europa centrală şi de est. Culpabilitatea inconştientă a agravat însă procesul unei naturale rezistenţe morale împotriva abuzurilor noului regim. Vinovaţi de nesolidaritatea cu victimile evreieşti, mulţi dintre români au ispăşit la rîndu-le „vina” de a fi aparţinut clasei burgheze şi urbane. Dacă vinovăţia faţă de evrei s-a datorat unui resentiment fondat pe mituri convenabile[2], milioane de români au suferit apoi prigoana născută dintr-alt resentiment, de astă dată nu de ordin etnic, ci social. Proletarii săraci, ţăranii lipsiţi de proprietăţi şi lumpenii marilor oraşe, plus cîţiva alogeni kominternişti, adică tocmai „campionii” resentimentului, respectiv persoane lipsite de o identitate certă, evoluînd ca paria pe undeva, pe la marginea societăţii, înscrise în Partidul Comunist şi devenite unelte ale Securităţii, au desăvîrşit opera de sovietizare a ţării. Elitele au fost decapitate, proprietatea distrusă iar morala libertăţii desfiinţată. Rezistenţa anticomunistă s-a consumat clandestin, în munţi, dar şi difuz, la nivelul unor trăiri populare autocontradictorii, balansînd complex între revoltă legitimă şi teamă profundă, iar societatea românească a navigat în derivă, consfiinţind dezastrul unei comunizări letale. Naţiunea a trăit într-o remarcabilă schizoidie, profesînd în exteriorul public o vagă aderenţă la noile realităţi „socialiste”, iar în interior, în spaţiul privat, o tăcută ură permanentă, teama de aparatul represiv reducînd însă la minimum potenţialele focare de revoltă[3].
b. Cazul posttotalitar. Evenimentele din decembrie 1989[4], în complicata lor desfăşurare, au găsit nepregătită pentru schimbare imensa majoritate a naţiunii. Insurecţia populară, consumată doar în cîteva mari oraşe ca Timişoara, Bucureşti, Sibiu şi Cluj, n-a angajat cîtuşi de puţin amorfa masă civică din România, fie ea rurală sau urbană. Aceasta din urmă n-a fost deloc „deranjată” de faptul că puterea a fost preluată de nomenklaturişti de gradul doi ca Iliescu, Brucan, Roman, Bîrlădeanu, Stănculescu etc, cu care, tocmai datorită inconştientei vinovăţii generate de noncombatul politic, s-a identificat. Culpabilitatea inconştientă de care vorbeam a stimulat, prin specifice mecanisme colective de identificare, solidaritatea celor mulţi cu noile structuri postrevoluţionare. Aşa se explică jenantul procent cu care Ion Iliescu a cîştigat primul scrutin liber din mai 1990, ca şi suportul popular acordat „excursiilor” minereşti de pedepsire a contestatarilor noului regim. Faptul că nici în 2006 România nu beneficiază de o lege a lustraţiei explică elocvent cumplita tară morală a majorităţii populaţiei, care, mental, nu s-a desprins de comunism – şi, după cum se desfăşoară lucrurile, nici nu o va face vreodată. Reforma instituţională, politică, administrativă şi economică a stagnat criminal, fireşte, în interesul nou activatelor nuclee de securişti şi aparatciki, convertiţi peste noapte la un look unional şi NATO-ist.
Prezent maladiv şi prognostic negativ
Prin urmare, culpabilitatea faţă de excesele antisemite, complicată cu vinovăţia supunerii în faţa sistemului comunist au determinat ca refulatul românilor din prezent să fie unul extrem de apăsător, a cărui întoarcere a costat extrem de scump întreaga naţiune. România este astăzi stat membru al Uniunii Europene, dar un stat cu un retard socio-economic şi de mentalitate semnificativ, fiind o naţiune dezbinată, incapabilă să-şi gestioneze umbrele trecutului şi imprevizibilă cît priveşte coordonatele viitorului. Nevroza românească s-a dovedit mai rezistentă decît toate terapiile reformiste ale epocii posttotalitare, ce-i drept, prost aplicate de farsori, manipulatori sau impotenţi politici.
[1] Vezi Mihail Sebastian, Jurnal (1935-144), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 şi Emil Dorian, Cărţile au rămas neterminate. Jurnal (1945-1948), Editura Compania, Bucureşti, 2006.
[2] Remarcabil în acest sens este studiul lui Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată, 2004.
[3] Mişcarea Paul Goma şi protestele minerilor din Valea Jiului din 1977, precum şi revolta muncitorilor braşoveni din 1987 constituie excepţiile citabile.
[4] Deosebit de util pentru înţelegerea fenomenului mi se pare volumul Ruxandrei Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
