Ce poate fi mai plăcut decît să visezi? Că e vorba de o simplă reverie, adică de visarea cu ochii deschişi în plină ziuă, sau că e vorba de visarea adîncă, nocturnă, efectul de plăcere este cam acelaşi, cu vagi diferenţe de intensitate, senzaţie şi beneficiu spiritual. Pe urmă, visarea nu înseamnă numai o evidentă sursă de juisanţă, ci şi un natural remediu contra invaziei la care ne supune permanent realitatea. Cine nu visează, înnebuneşte – spunea Cioran. (În cazul lui, teoria se verifică 100%). Căci să nu ieşi din presiunea pe care o exercită asupra nostră curgerea ineluctabilă a realităţii coincide cu un adevărat cataclism psiho-biologic, devastator pentru orice ins. În fond, să visezi reprezintă antidotul cel mai propriu împotriva terorismului pus în operă de conştiinţă şi de instincte. Visarea ar fi astfel sursa rezistenţei psihice, premiza sănătăţii noastre sufleteşti.
Însă nu despre visare în general mi-am propus să discut acum. Visarea e bună, cu măsură. Din păcate, mai există şi o altă formă de visare, una maladivă, deşi poate că nu neapărat în ordine clinică. Ar fi vorba, dintr-o asemenea perspectivă, exact despre visarea care ne afectează dimensiunea justei adaptări sociale, impietînd asupra corectei inserări în ritmurile necesare ale vieţii din societate. Flaubert a numit-o bovarism. Dar nu el a dezvoltat tema ca atare, ci un alt scriitor francez, Jules de Gaultier, care a împins analiza acesteia pînă la ultimile consecinţe. Potrivit celor doi autori, bovarismul ar fi o specie de refuz psihic al realităţii, o formă de alterare a capacităţii omului de a se concepe altul decît este. După cum subliniază Gaultier, „această slăbiciune a spiritului este întotdeauna însoţită de o neputinţă şi, dacă se concep altele decît sunt, [aceste personaje] nu ajung să egaleze modelul pe care şi l-au propus”. Pe scurt, întrucît se visează infinit mai buni şi mai valoroşi decît sînt în realitate, bovaricii se autocastrează psihic singuri neajungînd vreodată să atingă excelenţa utopică aleasă drept paradigmă existenţială. De unde şi o suferinţă profundă, rezolvată nu arareori prin ratare ori sinucidere.
Insul bovaric trăieşte întotdeauna în posibilul său. Nu imediatul, nu prezentul, nu concretul realităţii efective, ci proiectul, latenţa şi viitorul sînt cele care au importanţă în ochii acestuia. Iar dacă realitatea prezentă nemulţumeşte, atunci construcţia mentală şi imaginară a realităţii viitoare este una panoramică, faraonică, aproape cosmică. Proiectul ei atinge perfecţiunea. (Însă întrucît perfecţiunea nu este a omului, ci a divinului, rezultă că niciodată bovaricul nu se va apropia de împlinirea proiectului la care visează.) Şi pentru că desăvîrşirea nu îi este accesibilă, insul bovaric îşi blochează energia în ratarea asimptotică a nerealistelor obiective pe care şi le propune. Înfrînt nu de realitate, ci de imposibilitatea de a-şi gestiona limitele visării, el devine depresiv, se retrage în solitudine, ajunge să urască lumea, soarta şi universul, în care vede duşmani neîmpăcaţi ai împlinirii sale existenţiale.
Orizontul bovarismului este unul practic infinit. În interiorul lui subzistă numeroase subspecii şi registre. De pildă, şi aş numi această categorie bovarismul intelectual mioritic, o coordonată particulară ar fi cea reprezentată de inteligentul bine dotat cu erudiţie, speculativitate şi hărnicie, care se află într-o cursă contracronometru cu perfecţionarea proprie. Cred că aţi întîlnit adeseori acest tip uman. Potenţialul lui creator este teribil. Promite imens, pare gata să disloce habitudinile intelectuale şi să lărgească însăşi noţiunea de travaliu reflexiv. El este (mai precis, promite că va fi) noul Hegel, Heidegger, Derrida. (Sau Marin Preda, Henry Miller ori Mircea Cărtărescu.) Lui i se acordă un credit infinit. Primeşte burse, i se publică volumele nu suficient dospite, care sînt iute premiate, doar aşa, ca încurajare. Însă anii trec, bovaricul mioritic se tot pregăteşte asiduu, citeşte cît trei Ciorani la un loc, face profeţii galactice, anunţă apocaliptic mesianica-i operă, – care tot e pe cale, stă să vină, stă, stă. Iar anii trec, entuziasmul este înlocuit prin deprimare, acreală şi impotenţă creatoare. Omul se repetă, devine moralist, îi judecă doar pe alţii, trasează liniile revoluţiei culturale, i se mai fac din cînd în cînd reverenţe ca unui clasic în viaţă (dar fără operă), lumea-l iubeşte, îl compătimeşte şi se simte solidară cu el, neavînd curajul de a striga că regele e gol, că, de fapt, nici n-a fost rege, rămînînd un perpetuu delfin sau un rege Sebastian tot aşteptat să se întoarcă ca să salveze imperiul portughez de odinioară. Iar bovaricul nostru, în ciuda tuturor acestor recunoaşteri şi drăgălăşenii, tot acrit este. Nefiind suficient de netot ca să nu priceapă că unica lui realizare este ratarea, că şi-a consumat gratuit energiile, că şi-a bătut joc de potenţialul cu care a fost înzestrat, el caută cu ţîfnă vinovaţi. Şi îi găseşte rapid, întotdeauna în exterior. Ceilalţi, criticii, neprietenii, duşmanii, soarta, Dumnezeu sau Istoria – iată pricinile neîmplinirii sale. De aici şi pînă la înţeleapta concluzie cum că prezentul, epoca şi contemporanii nu l-au înţeles, l-au marginalizat şi nu-l merită, nu mai e decît un pas. Cercul s-a închis şi ceea ce trebuia demonstrat a şi fost. Nevroza aceasta de destin, complicată cu elemente de narcisism tipice structurii borderline, dar şi cu tuşe specifice viziunii paranoide, impresionează şi ia faţa publicului, poate chiar a unor intelectuali din aceeaşi specie. Însă cam atît. Bovarismul este nobil doar întrucît numele său provine de la un celebru personaj literar. Altfel, el nu este nici glorios şi nici demn de laudă. Iar bovaricii sînt, în cele din urmă, doar nişte sărmani neisprăviţi.