Adrian Marino, chiar şi post factum, şi-a asumat rolul de a explica prăbuşirea culturală a României, demascând rolul de false elite ale unor scriptores servi, sclavi ai scrisului, şantajabili şi obedienţi faţă de regimul politic. De aceea cultura română nu mai este în stare să fie în sincron cu Occidentul de peste 70 de ani. Marino a luat această decizie ştiind că şi după moartea sa hibrizii culturali se vor întrece să-i murdărească suferinţele şi aşteptările cenuşii ale unui destin cultural însingurat. Aceasta spre desoebire de scriitorul Radu Tudoran, care a decis nepublicarea manuscriselor nici după moartea sa. Oare câtă nefericire putem trăi pentru a ne inspăimânta de cuvintele noastre şi dincolo de moarte?! În ce fel de ţară ne-a aruncat destinul?
Adrian Marino descrie o realitate românească recentă: feuda culturală. Feuda culturală este un viciu care ucide valori. Acolo se petrec cruzimi. Sunt stăpânite de găşti tribale aculturale. Găştile sunt conduse de intelectuali hibrizi, ingineri sudori travestiţi în filozofi, fizicieni malformaţi în filologi. Hibrizi care şi-au ratat cariera începută şi nu înţeleg nimic din substituirea adoptată.
Hibrizii sunt exclusivişti şi necruţători cu realele valori, care nu suportă obedienţa. Sunt de-a dreptul înspăimântaţi de noul val al tinerilor, care vin cu ceva proaspăt. Pe hibrizi îi recunoaşteţi uşor prin faptul că sunt uzaţi în acelaşi tipar lexical, fredonând aceleaşi teme banalizate, ascultate de soţie şi soacră, şi acestea plictisite. Sunt încremeniţi în clişee verbale repetitive şi sunt agresivi cu iubitorii unui alt limbaj lingvistic. Hibrizii se autoproclamă elite, deşi nu sunt recunoscuţi nici de portarii instituţiilor unde lucrează. Ei reprezintă modelul birocratului mic şi schizoid care se luptă să servească drept model cultural deşi nici chelnerii nu-i acordă importanţă. Este arogant şi bâlbâit, neputând să parcurgă nici prefaţa cărţii, aflându-se blocat în teme şi sintagme obosite, asemeni unui activist de partid reactivat.
Hibrizii au apărut în lupta României moderne de a recupera în salturi Europa culturală. În acest salt, osmoza noastră cu Occidentul a născut şi monstruozităţi culturale, foarte bine articulate în aparatul birocratic şi în puţinătatea reacţiilor societăţii româneşti. „Fîl-fîl-zonii” descrişi de N.T.Orăşanu la mijlocul secolului al XIX-lea, au dat de-a dreptul câte un picior în dos mai tânărului Mircea Eliade, în încercarea acestuia de a ocupa un post în „aristocraţia feudală” a culturii româneşti de la începutul anilor’40. La fel a păţit de Eugen Ionescu. Acum ne mîndrim cu ei, iar urmaşii hibrizilor de ieri îşi exploatează la maximum existenţa cu imaginea victimelor de odinioară. Un Brâncuşi a fost cândva refuzat arogant şi atunci maestrul şi-a donat averea spirituală statului francez. Nu este singurul exemplu.
Pictorul de mare talent Mircea Ciobanu, unul dintre elevii preferaţi ai lui Corneliu Baba, a murit ca un leu înlănţuit, asemeni unui Culianu abandonat câţiva ani mai tîrziu. „Cadavrele neîngropate la timp încep să întinerească” afirma cu rafinament A.E.Baconsky. Hibridul este o întinerire forţată a unui trup intrat în putrefacţie, un suflet care mai stăruie într-o cochilie sfărâmată. Aceşti homuncului culturali ieşiţi din alchimia eşuată a unui proces istoric precipitat, l-au determinat pe Urmuz să-şi pună capăt zilelor, iar pe Cioran să definească „neantul valah”, prin cartografierea disperării, a cărei graniţă ar fi undeva la marginea dinspre răsărit a Vienei. Geografie pe care au redescoperit-o dureros ciupercarii şi căpşunarii noştrii.
Sute de valori au pierit şi continuă să se piardă „în mâlul ucigător al marginalizării şi provincializării forţate” de homunculi. Feuda culturală a devenit un viciu. Vă mai amintiţi de „vicele”? „Vicele” de la partid, de la judeţ, de la biroul politic? „Vicele” era un adevărat viciu de procedură ideologică. El rezolva problemele mai urâte cu care nu se încurca prim secretarul. „Vice” viciul de azi, ar trebui să determine o reacţie domino, a întregului lanţ trofic cultural, care mai supravieţuieşte, reacţie care să aibă o unică destinaţie: pata pe viciu. Căci altfel viciul hrănit de cucerirea prin orice mijloace a unei feude culturale, poate determina devalorizarea segmentelor culturale reale, izolate şi căsăpite cu un şut în dos. Cine nu se supune găştii dispare. Cine are cutezanţa să spere, să reflecteze, dincolo de vârste şi generaţii, „se confruntă cu atmosfera neprielnică a unei lumi literare dominate de ranchiună, de frustrări şi de ambiţii nesusţinute de nimic. Dar, fireşte, realele provocări literare nu au nimic de-a face cu saltimbancii momentului, cei care pot cel mult să ne enerveze atunci când trec în administraţie”(Bogdan Suceavă).
Cruzimea feudei culturale se simte din prima tinereţe, din speranţele eşuate ale primelor idealuri sau încercările naive de a scăpa din penitenciar. Feuda culturală stăpînită de un hibrid este un penitenciar unde „orice moromete poate ajunge ciocoi, fiindcă el poartă în traistă condeiul sau pulanul de ciocoi. Dar nici un moromete sau ciocoi nu mai poate redeveni român oarecare; chiar dacă e trimis la munca de jos, el rămâne un hibrid şi un deşeu nerecuperabil”(I.D.Sîrbu).
Micile orgolii ale unei găşti în derivă vor dezlănţui catastrofe demografice în termeni culturali. Cum marginalizarea forţată a realelor valori are efectul ghilotinei, tot ce se naşte mai valoros în acest popor preţ de câteva generaţii este pe cale să dispară (exodul este în toi), iar vidul cultural se poate întinde pe cel puţin trei sute de ani. Şi cum este bine să fim avertizaţi de realitatea penitenciarului cultural în care suntem nevoiţi să trăim, iniţiativa editurii Polirom nu poate fi decât lăudabilă.
