Persoanele marginale şi grupurile marginale sunt atestate în cele mai vechi documente scrise ale omenirii şi apar mereu în centrul puternicelor contradicţii sociale, politice şi morale până în ziua de astăzi, având o raportare clară la un univers antropologic urban cu totul particular.
De obicei, condiţia marginalului e stabilită de mentalitatea şi ierarhia oficializată a unui sistem social într-un moment istoric determinat. Cum valorile intelectuale se configurează în timp, cu greutate, acumularea materială împarte lumea în clase sau categorii sociale, ignorând, în general, factorii care conduc la ratare sau la marginalizare socială (Majuru şi Merişanu, 2005). Marginalul este de regulă un excentric, un neîmplinit, un ghinionist, un om condamnat să piardă. Dar chiar şi în această „clasă” a declasaţilor se stabilesc ierarhii, mergând de la primatul violenţei până la subtilitatea intelectuală, rafinată într-un mod particular.
Grupurile marginale trebuie înţelese ca grupuri de oameni, care, după una sau mai multe caracteristici, par să fie conotate în mod negativ. Ele pot avea şi păstra un caracter pur „descriptiv”, formal, dacă sunt definite şi luate în consideraţie în ceea ce au specific, exclusiv din afară, şi dacă cei care se numără printre membri nu se află în nici un fel de relaţii personale, respectiv nu apar ca grup. În acest caz este vorba, desigur, de grupuri formale sau statistice de outsideri sau de persoane marginale (Wiehn, 1996).
De aceea, înţelegând grupurile marginale ca grupuri formale sau sociale, care sunt discriminate negativ prin atribuirea uneia sau mai multor caracteristici, constatăm că tocmai caracteristicile discriminatorii sunt importante, în măsura în care derivă din sistemul de valori dominante şi din normele dominatorilor. în măsura în care posedă un caracter stigmatizator şi se consolidează în imagini stereotipe, despre alţii sau despre sine. Aceste caracteristici tind spre un caracter normativ, în stare să fixeze şi să perpetueze comportamente. întrucât grupurile sociale marginale se caracterizează printr-un program tipic de acţiune şi de comportament, conform căruia membrii lor se comportă (conştient), acţionează şi sunt trataţi, etalând o caracteristică dominantă discriminatorie, respectiv stigmatizantă, sau un mănunchi de astfel de caracteristici, atunci aceste trăsături pot acţiona ca mecanism cognitiv declanşator (Goffman, 1977; Weiler, 1988).
Etichetatul din perspectiva includerii sale într-un grup marginal, ne apare astfel ca o victimă ce primeşte o informaţie deficitară şi a cărei reacţie comportamentală devine o ripostă la stigmatizarea adresată direct acesteia. Astfel, stigmatizarea poate deveni un element principal al devianţei comportamentale. În acest mod, mai ales recidiva comportamentală devine expresia autogenerării sale. În final, instituţionalizarea persoanei (care culminează cu pedeapsa privativă de libertate) va atinge efectul stigmatizator maxim. Teoria criminologică a etichetării se poate transfera în medicină, psihiatrie şi activitatea medico-legală expertală ori de câte ori etichetarea simplifică şi generalizează, având un caracter discriminator, în loc ca ea să fie limitată la un rol auxiliar, cel mult descriptiv şi subordonat.
Este important de remarcat că, din punct de vedere social, toate caracteristicile discriminatorii ale grupurilor sociale marginale sunt privite ca trăsături sociale, că ele sunt „inventate” conştient drept „construcţii sociale ale realităţii” sau sunt preluate ca tradiţii, de regulă, chiar de către „stăpânitori”, de către instituţiile sociale dominante. Această acceptare nu este valabilă numai pentru caracteristicile „invizibile”, de exemplu: „statutul de nebun”, ci şi pentru caracteristicile „vizibile” – culoarea pielii, a părului, „anomaliile” fizice (Berger şi Luckman, 1969). Potrivit sistemului de norme şi valori dominante, statutul grupurilor marginale este deficitar tocmai prin definiţia de grup de margine, adică el este dimensionat negativ mai mult sau mai puţin permanent. El se distinge mai ales socio-istoric. Grupurile marginale relative pot fi „suspuse”, „intermediare”, şi „inferioare”; ele pot fi „dispreţuite”, „demonizate”, după apropierea sau depărtarea lor de grupul central dominant. Toate inegalităţile sociale, deci şi cele ale grupurilor marginale sunt şi rămân mereu fenomene ale puterii şi dominaţiei, starea şi durata lor sunt asigurate prin convenţii sociale, adică normative, ele sunt traduse în imaginea individului şi a grupului deficitar (Wiehn, 1996).
În mod particular, etichetarea socială a bolii psihice şi generarea unui grup marginal specific este interrelaţionată cu evoluţia teoriilor din psihopatologie. În Evul Mediu, etichetarea religioasă a dus la concepţiile demonologice despre boala psihică cu măsurile sale de terapie teologică şi exorcizantă. Ameninţarea nebuniei devine o „spaimă colectivă”, marile oraşe care aveau în preajma lor ospicii-închisori se simt ameninţate de „monştrii” aflaţi dincolo de ziduri. Astfel că oroarea medievală, desacralizată, se impune din nou „făcând să apară în metaforele groazei, ca a doua panică” legată de pretinsele stricări ale aerului prin contagiunea nebuniei. Aceasta deşi izolată spaţial, contamina aerul punând în pericol oraşele (A. Majuru, 2006).
Funcţiile grupurilor sociale marginale se identifică, de fapt, după denumirile lor sau ale membrilor, mai des după domeniul de muncă sau statutul social. Astfel de „denumiri profesionale” sau „general sociale” nu prezintă singurul demers empiric în reconstrucţia şi interpretarea grupurilor marginale, vechea părere nomen est omen are în acest context o funcţie centrală, cheie. Nomina et omina, ca nume şi simptom cu conotaţii în sensul unor prejudecăţi, funcţionează conform sentinţei: „Tot ceea ce oamenii consideră că e adevărat, este adevărat şi în consecinţele sale” (William I. Thomas).
Marginalizarea şi devianţa devin astfel, în realitate, consecinţa unui conflict individ-mediu social, exprimând, prin excelenţă, caracterul ei interrelaţional. În acest mod, combaterea etichetării devianţei se corelează intim cu teoria reacţiei sociale faţă de devianţă care, prin coerciţie, determină subiectul a-şi ajusta conduita la un nou statut „de acceptare a etichetei”. Desigur nu se poate spune că toată patologia devianţei este consecinţa reacţiei sociale de etichetare, dar o parte din ea, mai ales devianţa cronică, reprezentată de afecţiunile psihice cronice precum schizofrenia, o confirmă. De altfel, acest mod de apreciere este caracteristic, în mare măsură, abordării de tip antipsihiatric. Modelul comportamental al personalităţii carenţate afectiv sau de tip violent, instabil-impulsiv sau antisocial, relevă relaţia dintre structura şi expectanţa grupului social şi devianţă, dintre dezvoltarea dezechilibrată a unui atare microgrup (caracterizat prin anomia sa) urmată de „blocarea şanselor” şi marginalizarea celor „ce nu pot ţine pasul” unei socializări pozitive, datorită agresivităţii sau etichetării unor caractere mai deficitare, cu performanţe mai scăzute. Etichetarea se produce astfel, în primul rând, printr-o socializare primară negativă, urmată de un proces de înlocuire sau afectare a educaţiei ca simplă şcolarizare şi de formare a unor „grupuri de anturaje” şi prin care cei etichetaţi sunt îndepărtaţi de şcoală şi de mediul educativ. Ne aflăm astfel în faţa unei etichetări mixte – familială şi instituţională, care poate fi apoi amplificată în forme grave printr-o etichetare penală. O astfel de personalitate de bază etichetată va determina într-un mediu negativ acultural (anomic) şi, în mod invers, o transformare a structurii microgrupului social. Aceste trei elemente se intercondiţionează în mare măsură şi în viaţa socială.
*
Unele grupuri sociale marginale au desigur o şansă mai mare ca mai devreme sau mai târziu să fie nediscriminate şi reabilitate, ceea ce, de exemplu pentru prostituate, face ca ele să fie privite ca „prostituate nobile”. Grupurile sociale marginale constând din „străini” (azilanţi, deportaţi, prizonieri de război sclavi sau bolnavi psihici) au o şansă redusă de a nu fi ţinte ale discriminării şi această şansă se micşorează cu cât mai important este domeniul de funcţii pentru grupul dominant, respectiv pentru sistemul dominant de norme şi valori, în care sunt incluşi. Programului discriminatoriu de tratament, din partea grupului dominant, îi corespunde un program complementar de acţiune al discriminaţilor, dictat de grupul marginal (Wiehn, 1996).
Totuşi, ar fi eronat să se înscrie nebunia doar într-un registru negativ, cum o face mai ales simţul comun. Într-adevăr, există discursuri asupra nebuniei prin care îl descriu cel mai adesea pe nebun ca pe un ratat al formei personale, normale, echilibrate şi corecte, şi ca pe un ratat al grupului (atât al grupului familial, cât şi al colectivităţii întregi, faţă de care constituie „ţapul ispăşitor”), şi lasă să se înţeleagă că nebunul – este un ratat al speciei; de aceea imageria monstrului bântuie bunul simţ social. Această imagerie, cu alteritatea radicală pe care o presupune, tinde să excludă nebunul din comunitatea umană. Ea tinde, în egală măsură, să ne facă să uităm că ceva se comunică prin intermediul nebuniei, ceva ce noi refuzăm adesea să auzim, pentru a apăra un echilibru precar sau o ordine familială sau socială gangrenată. Este drept, cum notează Maud Mannoni, că, în cultura noastră, indivizilor le este din ce în ce mai greu să rostească adevărul şi că, atunci când spun adevărul despre societate şi despre noi înşine, totul se petrece ca şi cum, în structurile pe care noi le oferim, ei n-ar avea altă alegere decât nebunia.
„Căci un alienat este de asemenea un om pe care societatea n-a vrut să-l asculte şi pe care s-a străduit să-l împiedice a emite insuportabile adevăruri”, scria Antonin Artaud.
Cât despre excludere, despre eliminarea socială, s-ar cuveni să ne întrebăm dacă nu cumva colectivitatea are nevoie de nebuni, de devianţi, de delincvenţi, pentru a-şi înscrie în ei negativitatea ca principiu social. Victimele sacrificiale, bufonii, nu sunt oare necesari pentru a putea fi trasată o linie despărţitoare între raţiune şi lipsa de raţiune, între permis şi nepermis, între ceea ce dă siguranţă şi ceea ce ameninţă?
Discriminarea grupurilor sociale marginale implică permanent un program complementar de acţiune şi comportament, în care sunt stabilite atât rolurile membrilor grupurilor marginale, cât şi al celor dominante. Totodată, apar o multitudine de posibilităţi de conformism sau de devianţă. Grupurile marginale social sunt exemple pentru grupurile de non-apartenenţă, respectiv „străinii”, a căror poziţie reprezintă în orice caz o construcţie socială devenită o convenţie socială care poate accepta uneori chiar un „caracter-natural”; în calitate de convenţie socială, datorită duratei uneori deosebit de mari, nu rămâne totuşi cu nimic mai puţin transformabilă (Simmel, 1968; Wiehn, 1989).
Bibliografie
- Bellebaum A: Randgruppen – ein soziologischer Beitrag, Archiv fur Wissenschaft und Praxis der sozialen Arbeit, 1974, 277-293;
- Berger P, Luckmann T: Die gesellschaftliche Konstruktion der Wirklichkeit. Eine Theorie der Wissensoziologie, Fischer Verlag, Frankfurt, 1969;
- Buda O: Iresponsabilitatea, Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2006;
- Foucault M: Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
- Foucault M: Anormalii. Cursuri ţinute la Collège de France 1974-1975, Ideea – Colecţia de Filosofie, Editura Univers, Bucureşti, 2003;
- Goffman E: Stigma, notes on the management of spoiled identity, Pelican Books, Harmondsworth, 1968;
- Greenland C: Dangerousness, mintal disorder and politics, in: Webster CD, Benaron M, Hucker SJ (eds.): Dangerouness, Cambridge Univ. Press, Cambridge – London – Melbourne, 1985;
- Hartfield G: Wörterbuch der Soziologie, Kröner Verlag, Stuttgart, 1976;
- Jaccard R: Nebunia, Editura de Vest, Timişoara, 1994;
- Majuru A: Familia Minovici, univers spiritual, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005;
- Neculau A, Ferreol G: Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Seria Collegium, Iaşi, 1996;
- Olaru A: Permanenţa social-istorică a psihiatriei legale, în: Pirozynski T (sub red.): Asistenţa psihiatrică a cazurilor cu risc comportamental patologic, Clinica de psihiatrie, IMF Iaşi, 1987, 223-227;
- Prelipceanu D: Violenţă şi boală psihică, Revista română de psihiatrie, nr. 1-2, Bucureşti, 2002;
- Schneider K: Klinische Psychopathologie, mit einem Kommentar von Huber G und Gross G, Georg Thieme Verlag, Stuttgart – New York, 1987, 43-70;
- Scripcaru G, Astărăstoae V, Boişteanu P, Chiriţă V, Scripcaru C: Psihiatrie medico-legală, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, 121-125, 157-163;
- Simmel G: Der Fremde, in: Simmel G, Das individuelle Gesetz, M. Landmann, Frankfurt, 1968, 63-70;
- Szasz T: La loi, la liberté et la psychiatrie, Ed Payot, Paris, 1980;
- Weiler I: Soziale Randgruppen in der antiken Welt. Einfuhrung und wissenschafts-geschichtliche Aspekte. Ausgewählte Literatur zur historischen Randgruppenforschung, in: Weiler I şi Grassl H (eds.), Soziale Randgruppen und Aussenseiter im Altertum, Referate vom Symposion „Soziale Randgruppen und antike Sozialpolitik in Graz”, 21-23 September 1987, Graz, 1988, 11-40;
- Wiehn ER: Gesammelte Schriften zur Soziologie I und II, Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 1986.
REZUMAT:
Stigmatizarea şi marginalizarea reprezintă, în mod fundamental, probleme bioetice şi sociale. Indivizii fac parte dintr-o reţea morală în care binele social se interrelaţionează cu realizarea individuală. Prin această interdependenţă umană s-au derivat modalităţi de existenţă comunitară. O comunitate organizată pe baze morale presupune un acord mutual în cadrul interacţiunilor sociale dintre indivizi. Marginalizarea există în anumite circumstanţe, dar viaţa socială nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui liant social. Astfel de repere morale sunt esenţiale în raportul dintre clasa medicală şi clienţii acesteia, şi în care adesea se cere mai mult decât aplicarea simplului act medical. Prezenta lucrare explorează provocările bioetice asociate cu boala psihică şi maniera în care determinismul social al marginalizării joacă un rol important. Se discută modul în care în viaţa socială şi în context medical apare problema pervazivă a asocierii stigmatizării şi etichetării cu boala mintală şi cu sistemul de sănătate mintală. Demersul de tip bioetic aduce în discuţie importanţa scăderii riscului etichetării şi implicit al marginalizării; specialistul nu trebuie să uite dualitatea rolului său de a fi terapeut, dar şi de a proteja anturajul şi societatea.
Stigma and marginalization are fundamentally ethical and social issues. Individuals are part of a network of moral relations upon which their well-being and self-realization depend. As beings inescapably dependent on one another, we have derived ways of living in community. A moral community presupposes a basic trust existing in all interactions between human beings. Marginalization exists, especially in some circumstances, but social life could not exist if mistrust was preeminent. Such moral claims are foundational to the covenant between health professionals and their clients, where more than expertise is demanded. Mental health professionals must be vigilant about the ethics of their practice with individual clients, and about the way their attitudes and actions impact the client’s life. This paper explores why ethical issues associated with mental illness have been generally a challenging social problem in the literature and texts of the discipline of bioethics. Another topic include developments outside of bioethics, in medicine and social life and in the delivery patterns and funding sources of mental health services, and above all the pervasive stigma and labeling that attaches to mental illness. Bioethics could bring would benefit this special area of health care, and why attending to the issues surrounding mental illness would benefit bioethics in meeting its professional obligations as the public voice on matters of ethical significance in health care.
Octavian Buda este conferientiar doctor, profesor de istoria medicinii la UMF Carol Davila – Bucuresti, medic primar psihiatru la INML „DR.Mina Minovici”, Bucuresti
Acest studiu a fost prezentat in cadrul Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbana, editia I, Municipiul Roman, 23-25 septembrie 2009
