dr.Adrian Majuru
drd.Andriana Scripcariu
drd.Andreea Răsuceanu
Cartierul Mântuleasa este unul dintre segmentele vechi-rezidenţiale ale Bucureştilor încă de la începutul secolului XX. Principalul obiectiv al acestui demers este acela de a sensibiliza opinia publică dar şi factorii decidenţi faţă de soluţiile de regenerare urbană, care ar putea fi articulate în spaţiul amintit. Aceste soluţii sunt construite pe un eşafodaj istoric şi uman deopotrivă.
e. Casa Simion Georgescu
Este situată pe colţul străzii Mântuleasa cu str.Romulus, la actuala adresă Romulus nr.1. Simion Georgescu, proprietar al unui lot mai extins ce îngloba şi actuala locaţie Romulus nr.3, cere în 1888 autorizaţia de a ridica o casă cu „unu etagiu (parteru) de zidu masiv”[1].
Într-un dosar[1] datat 10 ani mai târziu, găsim planul casei din str.Romulus nr.1, o clădire de formă pătrată, organizată în jurul unui salon central. Accesul se face prin interiorul curţii, dinspre strada Romulus. Printr-o poartă înaltă, somptuoasă, se pătrunde într-un hol de intrare de unde o scară de lemn urcă spre salonul central. Remarcăm sistemul de iluminare al acestui salon. Lumina naturală pătrunde printr-un luminator octogonal, larg, decorat cu o feronerie simplă şi elegantă sugerând o floare. Iluminarea holului mai este ajutată şi de o mică lampă centrală, în chip de coş cu flori şi de lămpi suspendate ritmic în spaţiul de plafon rămas liber. Toate acestea s-au păstrat din casa originală.
Pe toate laturile octogonului format de salon se face accesul în camere. Încăperile sunt foarte luminoase, cu trei sau patru deschideri. În spaţiul din dreapta salonului este amenajată baia. Tot de aici o scară în spirală comunică cu podul şi cu demisolul. Demisolul este un spaţiu destinat în totalitate dependinţelor: bucătarie, spălătorie, cămară, camere pentru servitori. Podul era destinat uscătoriei. Accesul în demisol era posibil şi din holul de intrare.
Această rezolvare ingenioasă a salonului prezintă totuşi dezavantajul dependenţei faţă de spaţiul central pe unde locuitorii camerelor sunt nevoiţi să treacă pentru a avea acces la baie sau bucătărie. Este însă posibil ca această casă să fi fost gândită mai degrabă pentru primirea de oaspeţi, organizarea de serate. Proprietarul mai deţinea şi „casa veche” din str.Romulus nr.3.
Observăm deosebita atenţie acordată decoraţiei interioarelor şi detaliilor funcţionale. Fără îndoială proprietarul a avut mare dare de mână. Din fericire nici cei care au locuit ulterior aici nu au distrus decoraţiile iniţiale. Singurul care este pe cale să le piardă este timpul. În hol, pereţii sunt acoperiţi de o frescă decorativă cu motive florale şi zoomorfe. Ramele superioare ale uşilor, poartă o amplă decoraţie eclectică. Marginile plafoanelor şi spaţiile din jurul lămpilor sunt îmbrăcate în stucatură cu motive vegetale şi antropomorfe, în unele locuri aurită. Remarcăm diversitatea modelelor ce nu se repetă de la o cameră la alta. În două dintre încăperi se păstrează zugrăveala originală cu motive ce imită mătasea orientală. Camerele sunt încălzite de sobe înalte, de teracotă, frumos decorate.
Toate acestea alcătuiesc un spaţiu cald şi luxos care ne vorbeşte şi el despre standardele de viaţă ale clasei sociale locuitoare pe atunci în zona Mântuleasa.
În perioada interbelică imobilul este cumpărat de negustorul David Eschinazi, evreu polonez. Se spune că în vremea persecuţiilor antisemite acesta şi-ar fi dat foc în curtea casei sale în semn de protest [2]. Odată cu naţionalizarea proprietarii au fost nevoiţi să se restrângă la o cameră, restul fiind ocupat cu chiriaşi. Aşa a fost găsită casa de actuala proprietăreasă ce a operat în anii 70 un schimb de locuinţe cu chiriaşii. Acum, casa, nelocuită [3], îşi aşteaptă binefăcătorul care i-ar putea readuce strălucirea de altădată.
f. Două „case de raport” de la sfârşitul secolului XIX-lea
Casa de raport este acel imobil contruit special pentru închiriere, pe care îl întâlnim în mai multe formule în zona Mântuleasa. Desigur, funcţionalitatea unor astfel de case impunea un planuri mai aparte.
Casa Victoire Hoffman de pe colţul piaţetei Mântuleasa, este un bun exemplu pentru casa de raport de la sfârşitul secolului XIX [4]. Proiectul ei este semnat de arhitectul Iancu Golinger, prezent în repertoriul arhitecţilor oraşului Bucureşti [5]. Desfăşurând un mare front la stradă, casa deţine 4 apartamente, extrem de generoase, două la fiecare nivel, fiecare având acces independent din holul central. Intrarea se face prin str.Negustori sau prin interiorul curţii din str.Mântuleasa..
În apartamentele din capătul estic al clădirii accesul este posibil şi pe o scară în spirală, vizibilă în colţul din dreapta sus al planului. Locuinţa cea mai plăcută se afla la etajul al doilea unde marea cameră de pe colţul clădirii are şi un balconaş care dă spre piaţetă. Acoperişul este uşor mansardat şi prezintă mici lucarne. Faţadele sunt elegant rezolvate printr-o tratare diferenţiată a celor două nivele. La cel de jos, deschiderile sunt semicirculare, iar pervazul este decorat cu mici baluştrii. La etaj, deschiderile sunt rectangulare, surmontate de un profil discret. Cornişa este doar parţial decorată. În locul acoperişului rotunjit din plan, cu tabla decorată, zona dinspre piţetă poartă un fronton mai simplu. Starea faţadelor este actualmente destul de proastă, necesitând restaurare. Astăzi casa este ocupată de 7 familii, unele chiriaşe, altele proprietare.
O altă casă de raport care oferea însă condiţii mult inferioare casei Hoffman era Casa Bessler, un iiniţial din 1898, semnat Frederich Kabisch [7]; imobimobil construit probabil exclusiv pentru închiriere [6]. Deţinem planul lul actual din str.Pictor Romano nr.8 este o variantă a lui. Spaţiul este utilizat la maximum. Locaţiile de închiriat sunt mici, de maximum două camere. Dependinţele sunt comune. La demisol erau proiectate două prăvălii cu acces direct din stradă.
Arhitectul a ales soluţia casei cu gang, aceasta facilitând intrarea separată a chiriaşilor. De asemenea se uşurează circulaţia la al doilea nivel prin amenajarea unui coridor deschis pe laturile curţii interioare. În ciuda confortului mediu al clădirii, faţadele erau decorate cu grijă. Acest tip de casă mărturiseşte despre nivelul de trai al unei categorii sociale de mijloc, care, venetică fiind, va fi locuit cu chirie în zona Mântuleasa.
5. Mântuleasa în literatură şi viaţa bucureşteanului interbelic
a. Pe strada Mântuleasa, sub torpoarea nămiezii de vară
Pentru Mircea Eliade, Bucureştiul este un spaţiu situat sub incidenţa magicului şi a unei sacralităţi care irumpe în lume dincolo de cele mai banale întâmplări şi cele mai anodine “adrese”. Copleşit de nostalgia sfâşietoare specifică înstrăinatului, scriitorul visează, din îndepărtatul Chicago, la mica şi fermecătoarea lume a copilăriei şi a primei tinereţi, părăsite în condiţiile istorice bine-cunoscute. Intenţionând iniţial să scrie o geografie mitică bucureşteană, pe care nu o finalizează niciodată, autorul ipostaziază emblematic anumite coordonate ale spaţiului bucureştean: astfel, cea mai cunoscută nuvelă a sa, Pe strada Mântuleasa, consacră în literatură o zonă limitrofă centrului vechi al Capitalei, care va intra definitiv în mitologia bucureşteană în calitatea sa de spaţiu magic. Aici, prin intermediul unor pivniţe adânci a căror locaţie e indicată de semne tainice, personajele eliadeşti reuşesc să treacă dintr-o dimensiune în cealaltă. În urma studiilor întreprinse pe documente de arhivă, a ieşit la iveală existenţa reală a acestor pivniţe vechi din veacul al XVIII-lea, care se află într-adevăr în zona menţionată de autor: în preajma şcolii Mântuleasa (ca şi de-a lungul întregii străzi). Important este însă faptul că intrarea în conştiinţa colectivă a zonei Mântuleasa se datorează acestor texte literare esenţiale pentru memoria Bucureştilor, literatura atrăgând de această dată atenţia asupra istoriei reale.
În plan literar, Mircea Eliade realizează o geografie mitică a acestui spaţiu care îi atrage atenţia datorită organizării sale arhetipale. Strada Mântuleasa se află în centru, un centru coordonator de la care pornesc întâmplările şi la care personajele se întorc la sfârşitul aventurii. Astfel, pe strada Mântuleasa se găsesc atât şcoala unde este director Fărâmă şi unde învaţă protagoniştii întâmplărilor din nuvela omonimă, cât şi pivniţele unde aceştia nădăjduiesc să regăsească semnele; în imediata sa apropiere se găseşte strada Calomfirescu, unde zace îngropată comoara lui Economu, iar undeva, între Mântuleasa şi bulevardul Pache Protopopescu, se află pivniţa unde caută Lixandru, dar şi Iorgu Calomfir semnele (Pe strada Mântuleasa), podul unde scotocesc Ieronim şi Iconaru, unul după nişte semne neştiute, celălalt după faimoasa colecţie de coleoptere (Uniforme de general), şi totodată camera unde-şi caută Marina-Zamfira misterioasele ei semne (Incognito la Buchenwald). Evident, toponimele, la fel ca şi patronimele, nu sunt întâmplătoare la Eliade. Istoria străzii Mântuleasa se leagă de destinul unei frumoase oarbe- Arghira, soţia boierului Iorgu Calomfir, cea care îndrăgea cărţile şi teatrul. Pentru că o vindecă pe soţia boierului de lipsa vederii, Zamfira, fată din alt sat care apare într-o dimineaţă de duminică, după liturghie, şi o sfătuieşte pe aceasta să îşi spele ochii cu apa adusă de ea, este măritată după un om de încredere al tatălui Arghirei, Mântuleasa, iar peste pământurile boierului Calomfir se va tăia mai târziu strada Mântuleasa. Marina (care-şi spune şi Zamfira), personaj cheie în aceeaşi nuvelă, cunoaşte întâmplările acestea şi îi seamănă Zamfirei, de aceea ea crede că se întorsese în viaţă după două sute de ani, dar nu spre a vindeca boli de ochi, ci spre a-i învăţa pe oameni cum să vadă. Numele Zamfirei vine de la safir, piatră cu proprietăţi curative în bolile de ochi. Nici numele boierului nu este întâmplător ales, calomfirul fiind un tip de plantă aromatică, asemănător crizantemei, care, datorită corolei circulare, sugerează discul solar şi este asociată ideii de longevitate şi imortalitate. Valenţele simbolului nu ni se par întâmplătoare, boierul Calomfir constituind într-adevăr punctul de reper, în timp şi spaţiu, al mai multor generaţii. Totodată, pe pământurile sale se petrece acţiunea nuvelelor, toate poveştile, toponimele, întâmplările sunt legate tainic de povestea sa. Băieţii colegi la şcoala de pe Mântuleasa, Lixandru, Aldea, Ionescu, Darvari şi Iozi descoperă o pivniţă plină cu apă, unde se pare că se află o poartă către tărâmul celălalt, citind semnele pe care i le dezvăluise lui Aldea un mic tătar, Abdul. Iozi, fiu de rabin, sare în pivniţa inundată, aflată în preajma Bisericii cu Tei, şi găseşte peştera luminată, de diamant, iar urma i se pierde pentru totdeauna. Aici regăsim de altfel, şi momentul cheie al nuvelei: trecerea secretă spre peştera de diamant , un spaţiu interpretat fie ca tărâm al Blajinilor, fie ca situat, din punct de vedere temporal, încă în vremea Vechiului Testament. Aici ajunge Iozi, fiul rabinului, aceeaşi peşteră o visează uriaşa Oana, altă figură emblematică a prozei eliadeşti, în vreme ce Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şi el, în urma revelaţiei ultime, că lumea în care trăim poate fi pentru cei iniţiaţi chiar peştera de diamant, şi atunci oraşul devine incandescent, clădirile bucureştene se transformă în “imense cristale, asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi pietre scumpe”.
În proza lui Eliade, triunghiul format de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi bulevardul Pache Protopopescu este un spaţiu privilegiat, predispus la irumperea miraculosului, care ascunde semne tainice a căror interpretare le ajută pe personaje să comunice cu transcendentul. În căutarea acestor secrete, pe strada Mântuleasa, fiecare personaj descoperă de fapt un adevăr intim, legat de propria fiinţă exemplară, de propriul arhetip: lui Ieronim Thanase (Uniforme de general) i se dezvăluie rolul de ultim vlăstar al unei vechi familii boiereşti bucureştene – menirea lui în lume este transfigurarea acesteia prin teatru, căci el are o vocaţie în acest sens şi ea nu trebuie trădată; Darvari şi Lixandru (Pe strada Mântuleasa) pornesc şi ei în căutarea semnelor personale, fiecare în conformitate cu structura sa intimă: Lixandru, spirit erudit, înzestrat cu o memorie prodigioasă şi înclinat către lectură, învaţă ebraica de la rabin, tatăl lui Iozi, nădăjduind că astfel va găsi şi el acel tărâm unde trăiesc oamenii de sub pământ. Darvari, spirit sportiv şi întreprinzător, devine aviator şi dispare în chip inexplicabil în 1932 undeva între Insula Şerpilor şi Odessa. Semnele au locaţii diferite : ele se pot afla în pivniţele de sub şcoala Mântuleasa, în casa boierului Calomfir aflată în zonă etc. Dacă împlinirea destinului lui Iozi, fiu de rabin , presupune regăsirea spaţiului-poartă de trecere (autorul ne mărturiseşte şi care este motivul pentru care numai Iozi pătrunde dincolo: personajul afirmă că peştera de diamant îi e cunoscută, ceea ce ne plasează în intimitatea unui iniţiat, ale cărui încercări de dibuire a semnelor nu se află în stadiu incipient, ca în cazul băieţilor celorlalţi) – pentru celelalte personaje pivniţa nu ascunde nici o taină, nu li se dezvăluie ca punct hierofanic. Mai mult, pentru ceilalţi, neiniţiaţii (dintre care face parte şi Fărâmă, care joacă aici rolul inocentului povestitor) pivniţa nu este decât o banală adâncitură în pământ, plină cu apă nu mai adâncă de jumătate de metru… Aşadar, punctul de trecere, poarta, e mereu camuflată– se ascunde ochilor care nu ştiu să vadă.
Zaharia Fărâmă, povestitorul din Pe strada Mântuleasa, e un fel de spirit al locului, căci şirul întâmplărilor din nuvelă începe cu plimbarea acestuia într-o toropitoare vară tipic bucureşteană : acesta este iniţiatorul labirintului topografic, căci el vorbeşte pentru prima oară de zona Mântuleasa-Popa Soare-Pache Protopopescu în termenii unui spaţiu miraculos.
Blocul mântulescean unde Fărâmă îl caută pe fostul său elev, devenit maiorul Vasile Borza, la fel ca şi numărul (138) sunt invenţii ficţionale, şi nu ar fi avut cum să fie altfel, având în vedere că ultima „traversare” a Bucureştiului autorul a realizat-o în anul 1942, iar nuvela este scrisă între 1955 şi 1967 – cu siguranţă, de altfel, aşa cum însuşi autorul o afirmă, Bucureştiul îi apare lui Eliade transfigurat de filtrul memoriei, în datele sale esenţiale, „arhetipale”: Simt din ce în ce mai multe nevoia ca literatura mea să se elibereze de concertul geografic şi istoric. Bucureştiul din pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942. Din acest motiv nici identificarea pe care am încerca să o facem nu ar avea drept scop decât reconfigurarea unei lumi aşa cum era ea, lumea mântulesceană de la sfârşitul anilor 40, păstrând ultimele ecouri ale boemei perioade interbelice.
Iată cum descrie naratorul blocul în care pătrunde Fărâmă la ora două, într-o după-amiază de vară, în căutarea fostului său elev, acum maiorul Vasile Borza: era o clădire cu multe etaje, sobră, aproape severă, aşa cum se clădea pe la începutul secolului. Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră, dar strada era încinsă…
Mai aflăm, ulterior, că blocul avea şapte etaje şi că maiorul Borza locuia la patru, iar blocul avea curte, cu poartă şi interfon. Evident că o astfel de clădire nu putea exista întocmai pe strada Mântuleasa, totuşi putem identifica, în extremele sale, două imobile ce ne-ar putea crea o imagine a blocului-labirint în care locuieşte Borza: primul, blocul unde Mîntuleasa întâlneşte Calea Călăraşi, se află la numărul 1 şi este o clădire ridicată în anul 1922; ridicată pe proprietatea lui Constantin Rusescu (cu care ne-am mai întâlnit în capitolele precedente), probabil chiar pe terenul care-o ispitise pe văduva Arghiropol, blocul este elegant, are demisol, parter, trei etaje şi mansardă. De asemenea, majoritatea deschiderilor sunt în arc în plin cintru, cu ornamente discrete. Accesul în mansardă se face cu ajutorul unui lift exterior, rudimentar, cu roată, iar ca proprietari figurează Silvia Şuşanu şi Lascăr Davidoglu (din 1932). Blocul acesta, zugrăvit într-o nuanţă de galben cald, estompat de trecerea timpului, este însă destul de departe de imaginea imobilului cu şapte etaje din nuvelă, deşi unele caracteristici, precum sobrietatea şi eleganţa, îl carcaterizează cu adevărat; singurul bloc cu şapte etaje de pe Mântuleasa este cel aflat la celălalt capăt al străzii, dinspre Calea Moşilor, pe colţul cu bulevardul Carol. Acesta are demisol, parter şi şapte etaje, iar proprietarul său îl ridică el însuşi, în anul 1931, cu ajutorul fiului său arhitect, care realizează proiectul – este vorba despre un anume Pinkas Kamerling (ce cumpără terenul de la Constantin Petrescu), care avea magazin şi atelier de blănărie pe strada Colţea numărul 11. Blocul, aflat la numărul 42, are garsoniere, apartamente de două, trei şi patru camere.
În genere, pe fiecare din palierele acestor blocuri ridicate în prima parte a secolului XX aflate pe strada Mântuleasa se găseşte un număr variabil de apartamente, lucru ce poate crea cu uşurinţă confuzie şi dezorientare unui nou-venit.
b. Prin cârciumi bucureştene de altădată
O altă stradă salvată de la uitare de literatura lui Mircea Eliade este Popa Soare. Aici se află: o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare… dar avea şi grădină şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana. Aceasta e cântăreaţă la cârciuma din strada Popa Soare şi e purtătoarea unui mesaj orfic, camuflat în versurile romanţelor pe care le cântă acompaniindu-se cu o vioară ciudată. Ascunsă îndărătul unui pseudonim care nu-i dezvăluie identitatea reală, ci numai un indiciu despre aceasta, Leana vorbeşte de la bun început despre blestemul sub semnul căruia se desfăşoară destinul său: deşi are un talent excepţional de muziciană, ea alege să nu şi-l cultive şi se rezumă la a cânta romanţe prin cârciumi de mahala; dar versurile, după cum am arătat, ascund sensuri profunde legate de orfism, de capacităţile transfiguratoare ale artei şi vorbesc totodată despre propria ei dramă, pe care o împărtăşeşte celorlalţi. Aflată în căutarea iubitului său Adrian, poet ale cărui versuri le cântă Leana fermecându-i pe petrecăreţii din cârciumile bucureştene, ea îşi cultivă cu atenţie anonimatul, înconjurându-se de un mister insondabil şi comunicând, de fapt, cu oamenii, prin mesaje al căror înţeles numai ei înşişi îl pot desluşi.
Cârciumi precum Floarea Soarelui erau multe în Bucureştiul de altădată, grădini de vară unde cântau lăutarii iar bucureştenii petreceau până în zori; Mircea Cărtărescu plasează acţiunea unui text literar – Zaraza – la cârciuma „Vulpea roşie”, pe Şelari, unde începe povestea tragică de iubire dintre Cristian Vasile, celebrul cântăreţ interbelic, şi frumoasa ţigancă cu „faţa aspră” şi „buzele ca de bărbat senzual”; la limita dintre ficţiune şi adevăr istoric, autorul îşi provoacă cititorii la un joc, obligându-i totodată la un efort de memorie menit să le reactualizeze numele unor personaje celebre din istoria Bucureştiului.
Tot Mircea Eliade, de data aceasta într-un roman, Nuntă în cer, vorbeşte despre grădinile de vară în care se opresc îndrăgostiţii în melancolicele seri bucureştene; cartierul preferat de plimbare al acestora este tot cel despre care am vorbit mai sus. Dincolo de cuvintele personajului povestitor se ghiceşte aceeaşi nostalgie eliadescă după oraşul atât de îndrăgit:
„Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu (…). Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pache Protopopescu (…). Dar Ileana învăţase să iubească, întocmai ca mine, Bucureştiul. Îl descoperea din zi în zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de calr pe caldarâm, încât inima ţi se strânge ţa gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare.
Întâlneam mici grădini întârziate d evară şi rămâneam acolo. Vulgaritatea lor dezlănţuită era acum aproape purificată de toamnă; carnea crudă şi fumul grătarelor păreau mai puţin brutale în seara care cobora cu o stranie melancolie, înfiorată. (…) amândoi iubeam secretele oraşului, iubeam chiar Oborul acela, în care praful mirosea atât de mult a Bărăgan, iubeam Dâmboviţa, cu malurile ei bălţate numai cu floricele galbene (…)”.
Cârciumile sunt şi ele spaţii cu deschidere sacră, căci aici, sub efectul licorilor bahice, sufletul uman e mai predispus la împărtăşirea din mesajul pe care iniţiaţii prozelor eliadeşti îl au de transmis: sub efectul hipnotic al viorii ciudate la care cântă Leana, precum şi al versurilor tainice ale cântecelor ei (de fapt, poeme ale iubitului său Adrian, puse pe note), cei ce petrec la Floarea Soarelui sunt pătrunşi de o neaşteptată melancolie care îi orientează către sensul profund al lucrurilor. Pentru Eliade, plimbările prin Bucureşti capătă valoarea unor acte iniţiatice, înfăţişarea aparent banală a lucrurilor, locurilor şi oamenilor ascunzând, de fapt, mistere care se cer rezolvate.
c. Casa Calomfir şi casa lui Iancu Antim
Casa e, la rândul ei, un labirint în labirintul exterior, care este cel al străzilor. Casa veche boierească este, la Eliade, însăşi imaginea locuitorului său, dar are şi rolul de a vorbi despre un interval de timp cufundat în uitare.
Casa lui Iancu Antim (din Noaptea de Sânziene), aflată undeva în preajma Foişorului de Foc, e parcă o reprezentare avant la lettre a casei Calomfir din Uniforme de general : împătimit al poeziei fraţilor Văcăreşti, natură profund orientală ce-şi cultivă felurite voluptăţi şi trăieşte oblomovian, Iancu Antim transformă interioarele casei într-un muzeu unde fiecare obiect degajă nostalgii insuportabile – fiecare îşi are istoria sa, o poveste pe care Iancu Antim nu se sfieşte s-o spună. Suspendată undeva între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, existenţa profesorului Antim se desfăşoară exclusiv sub imperiul pasiunii sale pentru aşa-numitul balcanism al culturii româneşti, cultivând lentoarea şi evaziunea din acelaşi timp opresiv din care caută să se sustragă şi Viziru, tot prin intermediul lecturii. Casa boierească, de început de secol XX, e însăşi imaginea proprietarului ei: are o înfăţişare „de-o aspră nobleţe”, părând „desprinsă dintr-o stampă”, tablourile sufocă pereţii iar vitrinele misterios învelite cu pânză promit să ascundă comori nebănuite:
„Tablourile, mobila veche, pupitrele purtând infolii deschise, stranele de biserică, scaunele desperecheate pe speteaza cărora atârnau stofe de culori stinse, patrafire, voaluri de mireasă – alcătuiau laolaltă un amestec straniu de muzeu, magazie şi odaie de fată bătrână. Cele două mari ferestre, care dădeau spre grădină, îngustate cum erau de perdele verzi de catifea, nu izbuteau să scalde în lumină toate colţurile acestei încăperi ticsite. Deşi focul ardea încă în soba de teracotă, era mai frig decât afară. Cu mâinile în buzunarele paltonului, Ştefan trecea încet prin faţa tablourilor. Erau portrete de boieri bătrâni cu barbă şi caftane, sau de doamne şi domnişoare de la începutul veacului trecut, sau peisaje fără nici un farmec, întunecate, pictate cu neîndemânare”.
Casa e portretul fidel al locuitorului ei – fermecat de vremea când „ţara şedea turcită”, profesorul Antim trăieşte (ca şi alte personaje eliadeşti, ostracizaţi ai Istoriei, aristocraţi eşuaţi într-un secol care nu le mai cunoaşte nobleţea, căci obsesia ultimului vlăstar e una acută la Eliade, după cum vom arăta în cele ce urmează) într-o variantă in nuce a unei lumi apuse. Lumea catifelei de-un verde crăiesc şi a voluptoaselor stofe stacojii sau ghiulghiulii apune parcă în însăşi odăile lui Iancu Antim, în lumina muribundă de toamnă târzie. Eclectismul încăperii se reflectă în chiar personalitatea profesorului; acesta îl întâmpină pe Ştefan cu cafele, îi interzice să privească obiectele înainte de a-i istorisi el povestea fiecăruia în parte, îl seduce cu farmecul trist al lumilor de odinioară. Poate cea mai frumoasă metaforă a balcanismului românesc – „Timpul celibatar, fără urmaşi”, e explicată de Ştefan, căruia profesorul reuşeşte să-i inoculeze propria melancolie după o vreme a cărei amintire a fost ucisă, căreia istoria i-a sufocat potenţialităţile înainte de a avea ocazia să se prelungească cu adevărat în artă şi literatură: „Un Timp care a fost, în care oamenii au iubit şi suferit, ca şi acum, au încercat să scrie într-o anumită limbă şi după anumite gusturi, şi apoi acel Timp a dispărut ca şi cum n-ar fi fost, căci oamenii care au venit după el n-au vrut să ţină seama de nimic din tot ce se făcuse în el, de Timpul când ţara veghea turcită …”.
Figură emblematică a unui Timp mort, lipsit de ramificări ulterioare, profesorul trăieşte asemenea insectei în picătura sa de chihlimbar, pietrificat în însăşi substanţa unei lumi căreia i se revendică, unde-şi regăseşte rădăcinile. Lumea aromitoare a Orientului ce invadează spaţiul, recoordonând timpul, e prezentă, la scară mai mică, în interioarele lui Iancu Antim, o reprezentare miniaturală a unui veac blestemat, care este cel fanariot, la fel cum în casa altui Iancu (Calomfir, generalul) e prezentă întreaga istorie a neamului Calomfirilor, a unei bucăţi de istorie cumplite – cel de-al Doilea Război Mondial.
Simbol al unei lumi acum apuse, erodată de Timp şi de istorie, casa Calomfir are, în Uniforme de general, splendoarea tristă a ruinelor. Casa-însufleţită e rezultatul unei empatii străvechi, unei complicităţi stabilite de mult, avatar al intimităţii; contaminată de tristeţea neamului Calomfir, cel ce poartă de generaţii întregi blestemul căutării întipărit genetic (încă de la boierul Calomfir, cel ce îşi risipeşte tinereţile săpând în pivniţele de pe Mântuleasa), ea conservă în ungherele sale istoria unei alte vremi, istoria la scară mică, intimă, istoria unei familii care o oglindeşte pe cea a unui veac întreg. La Eliade, casa se leagă de destinul personajului, pe care îl poate anticipa – dinastia Calomfirilor se stinge, odată cu dărâmarea ultimei proprietăţi ce aparţine neamului Thanase, starea precară a caselor aproape ruinate e un indiciu al degringoladei lăuntrice, al haosului interior ce îi defineşte, în general, pe ultimii descendenţi.Casei Calomfir îi corespunde probabil imaginea generică a imobilelor erodate de timp ce împânzesc colţul bucureştean preferat al lui Mircea Eliade, care le-a păstrat pe retină în timpul acelei ultime plimbări prin Bucureşti.
d. Istoria pe scurt a toposurilor ce alcătuiesc traseul semnelor eliadeşti
O bună parte din vechea mahala Mântuleasa, aşa cum am văzut că se întindea la început de secol XX în cele de mai sus, dar şi strada Popa Soare, limitele străzii Mântuleasa- bulevardul Pache Protopopescu şi Calea Călăraşilor, precum şi strada Calomfirescu alcătuiesc, în economia prozelor eliadeşti, pământurile boierului Calomfir, căutătorul pe sub pământ. Dacă în nuvela Pe strada Mântuleasa două momente-cheie se petrec pe o bancă aflată undeva pe strada Popa Soare (e vorba despre două întâlniri, între Dragomir şi Lixandru, cu rol iniţiatic, căci acum află acesta din urmă despre triumghiul magic format între Mântuleasa, Popa Soare şi Pache Protopopescu, apoi între Fărâmă şi Lixandru, scenă finală a nuvelei), în Uniforme de general doi adolescenţi cotrobăie în podul cu vechituri al casei generalului Calomfir, aflată şi ea undeva pe strada Mântuleasa (căci în timpul unui bombardament ni se spune că locuitorii casei au alergat spre adăpostul antiaerian din capătul străzii Popa Nan – probabil străbătând strada Plantelor ca să ajungă la răscrucea acesteia cu Popa Nan). Casele boierilor Calomfiri se află undeva între bulevardul Pache Protopopescu şi strada Popa Soare. În curte la Dionis ne întoarce pe strada Popa Soare, la cârciuma unde cântă Leana spre a-şi ispăşi păcatele numai de ea ştiute, iar în Incognito la Buchenwald aflăm că Ieronim Thanase (unul dintre ultimii descendenţi ai stirpei Calomfirilor) respectase întocmai cele ce îi spusese Generăleasa Calomfir cu limbă de moarte, şi anume să se întoarcă în casa veche, a celor din neamul Thanase; aceasta se află pe strada Mântuleasa la numărul 18, e o casă cu verandă şi stâlpi, iar în finalul ciclului de proze va fi dărâmată. Tot pe strada Mântuleasa se află şcoala unde fusese director Zaharia Fărâmă şi unde învaţă băieţii implicaţi în poveşti. Undeva spre Obor se află cârciuma lui Fănică Tunsu, iar Foişorul de Foc apare şi el ca punct de reper în plimbările băieţilor.
Pivniţa unde dispare Iozi (locuinţa tatălui său, rabinul, se află în Calea Moşilor – Pe strada Mântuleasa) se află undeva « aproape de Obor, pe maidanul ce se întindea pe atunci între Obor şi începutul bulevardului Pache Protopopescu », după cum informează Fărâmă anchetatorii ; un alt loc, din împrejurimile Bucureştiului, ce apare menţionat în ciclul de proze, este pădurea Paserea, unde se află îngropat tezaurul căutat de Economu.
6. Concluzii
Mahalaua Mântuleasa face parte din vatra istorică a oraşului, imediat următoare vatrei de formare a târgului Bucureştilor. Apare ca urmare a unuia dintre cele mai importamte drumuri comerciale, Podul Târgului de Afară, ce lega Curtea Domnească şi Târgul din Năuntru de Târgul de Moşi şi Oborul de vite. Ca urmare a acestui detaliu istoric, mahalaua Mântuleasa a avut dintotdeauna o populaţie cu preocupări mercantile, pentru ca, după 1860, să predomine treptat profesiunile liberale. Păstrând parametrii de scară istorică şi culturală, Mahalaua Mântuleasa a fost dintotdeauna un cartier al clasei de mijloc, chiar dacă în perimetrul ei au locuit şi familii boiereşti sau mari arendaşi şi comercianţi la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Trama stradală actuală nu este foarte înstrăinată de varianta originală, medievală iar astăzi, exceptând biserica, majoritatea imobilelor se încadrează în perioada cuprinsă între anii 1880 şi 1920. Sunt şi « plombe » interbelice precum şi imobile moderne care, acestea din urmă, sincopează ritumul arhitectural al zonei.
Situaţia de astăzi impune o schimbare de atitudine faţă de situaţia patrimoniului construit antebelic dar şi interbelic aflat pe strada Mântuleasa. Iar această schimbare de atitudine va trebui să se desfăşoare pe două paliere simultan : pe acela al decidenţilor administranţi – primăria şi parohia dar mai ales pe acela al proprietarilor de imobile, inclusiv persoane juridice. Trebuie dezvoltat şi cultivat discernământul legat de valoarea istorică şi de patrimoniu a fiecărei clădiri în parte astfel încât, deţinătorul lor să înţeleagă şi să accepte faptul că un imobil cu o istorie şi o poveste este mai valorizant faţă de o locuinţă nouă lipsită de stil şi adesea disconfortantă spaţial într-o lotizare de mici dimensiuni faţă de cerinţele contemporane.
O casă restaurată, deşi costurile sunt mai ridicate dacă presupune sub-zidire si consolidare, va pune în valoare investiţia prin restituirea unei arhitecturi unice dar şi conservarea sitului urban, care la rândul lui, rămânâd nediminuat şi neafectat de modernizări precipitate, va ridica valoarea fiecărui imobil restuarat.
În sprijinul acestei schimbări de atitudine, care ar trebui să fie punctul de plecare al aplicaţiei practice al acestui proiect, pot veni factorii deizionali şi parohul cartierului, ajutând echipe de voluntari, care să dezvolte trasee culturale către această zonă sau numai în cartierul Mântuleasa şi zonele învecinate. Apoi, tipărirea unei broşuri poate fi benefică în sprijinul deyvoltării acestei schimbări de atitudine faţă de spaţiul vechi construit şi ambientat, fiind oferită pe de o parte locuitorilor zonei iar pe de altă parte bucureştenilor din zone similare, aflate în aceeaşi suferinţă de diminuare patrimonială. Dar, în punctul de plecare sprijinul primăriei şi al parohiei plus Ministerul Culturii şi Cultelor(prin avizele pe care le eliberează), sunt definitorii, chiar obligatorii.
De pildă, primăria, dacă are în posesiune juridică un imobil pe strada Mântuleasa sau în această zonă, poate da acestui imobil o destinaţie culturală, ca şi punct de rezistenţă faţă de posibilele erori sau prejudicii aduse patrimoniului construit din această parte a oraşului.
Prezentul material a cartografiat mai multe tipuri de hărţi suprapuse: de la extinderea oraşului către est şi formarea mahalalei Mântuleasa până la dezvoltarea urbanistică, tipologia umană şi a profesiilor, cazuistica locuirii şi valorizarea cartierului de către literatură. Acest material reprezintă un şantier de recuperare istorică, umană şi patrimonială a perimetrului Mântuleasa, astfel încât publicul larg să aibă informaţii complete legate de această zonă şi problemele ei.
[1] PMB – Serviciul tehnic, dosarul 541/1898.
[2] Informaţie preluată de la actuala proprietară a casei.
[3] Proprietăreasa este stabilită în Anglia, iar urmaşii nu sunt interesaţi de restaurarea casei.
[4] PMB – Serviciul tehnic, dosarul 671/1894.
[5] Iată cum ne este prezentat: “Arhitectură eclectică, plan adunat folosind galeriile în cruce drept linie ordonatoare. Decoraţie bogată, prefigurând în unul din ultimele proiecte Arta 1900”, autor al caselor Ioseph Asche, str.Spaniolă nr.10 (1894), case în str.Franklin nr.6 (1894), Mucenic Cezara – op.cit, p.58
[6] Aceluiaşi proprietar îi aparţinea şi casa de raport din str.Pictor Romano nr.4.
[7] PMB – Serviciul Tehnic, dosarul 521/1898
[1] PMB – Serviciul tehnic, dosarul 29/1888, p.110, casa din str.Romulus nr.3
