Cu vreo lună în urmă, stând la o masă cu 12 oameni pe care nu-i cunoşteam (este un exerciţiu pe care-l practic relativ frecvent, chiar dacă nu mi-am dat încă seama de ce), bărbaţi şi femei, mi-a fost prezentată o şaradă pe care am dezlegat-o rapid. Era vorba despre legătura dintre aspiraţiile, sentimentele şi prăpastia dintre personaje din clase sociale diferite şi, respectiv, decapitarea unui scatiu. M-am gândit că, poate, în subtext se vor fi articulând un simbol destul de uşor decriptabil prin mijloace de lectură de tip freudian şi o secvenţă de dramă alchimică. Fără să respir, am spus: Domnişoara Iulia, spectacolul pus în scenă la Teatrul de Comedie de către Liviu Lucaci.
M-am dus acasă cu provocarea de a produce o cronică a spectacolului în chestiune. Am promis că o voi prezenta săptămâna viitoare.
Dacă eşti sincer (îmi spunea cineva din branşă), începi impresionist. Nu există spectator – dacă este spectator, nu radiolog obişnuit sa facă dragoste cu poza pacientei mai degrabă decât cu femeia – mă gândesc şi la o vorbă de-ale lui Eco despre obstetricieni şi literaţi – zic – nu există spectator care să reconstituie substratul hegelian (sau thomist) al concepţiei regizorale înainte de a observa că pe scenă sunt nişte obiecte şi nişte oameni. Aşa că încep în ordinea care mi se pare firească, de la actori.
Vorbim despre un Strindberg. Nimic prea simplu. (August despre Iulia: un fel de calendar pe dos…; oare Johan/Jean – “fiul servitoarei” – model în oglindă pentru imaginea fiului nenăscut al unui servitor de pus în scenă – etc. – avea ceva de recuperat, ceva lăsat în urmă?… unde?…).
Delia Nartea (Iulia) se confruntă cu numeroase asperităţi rezultate din text (uneori lăsate acolo, parcă din prolific sadism, de regie); le trece cu energie şi graţie. Mă gândesc, de pildă, la scena în care bea cu hotărâre pahar de vin după pahar de vin, în timp ce dezvăluie secretele negre din trecutul familiei. Greu de evitat redundanţele; şi totuşi, actriţa le evită recurgând la un joc fără efecte, fără excese. Textul, în acea secvenţă, este deosebit de puternic, destul de greu de urmărit (povestea nefiind nici pe departe simplă); fără a cădea – din nou: nici pe departe – în “recitarea” mecanică, Delia menţine cu virtuozitate echilibrul încordărilor (cea din text şi cea din joc). Este o continuare tot pe- atât omenească şi logică a momentelor tari din prima parte, cum ar fi cel dinaintea furtunii, chiar în punctul fracturii dramatice de unde calea poveştii se schimbă, atunci când amestecul de spaimă, tensiune erotică şi dezamăgire, abandonul paradoxal agresiv ce se citesc fără confuzie pe chipul actriţei sunt absolut remarcabile, viteza şi claritatea modificărilor de nuanţă demonstrând o tehnică pusă la lucru în favoarea emoţiei, fără stridenţe de operetă şi fără ostentaţie. La fel, amplul monolog (întrerupt de una-două intervenţii scurte ale partenerilor) ce succede scena sacrificării scatiului, pornind de la explozia de nebunie şi ajungând la delirul minuţios al unei disperări deja (paradoxal) asumate, arată o mare fineţe a transgresiunii palierelor şi a registrelor. Isterică, înduioşătoare, penibilă, amuzantă, încurcată, lucidă în joaca de-a viaţa/moartea, domnişoara Iulia creată aici de către Delia Nartea depăşeşte cu mult nivelul unei măşti fabricate în virtutea unei simple decizii ce ar semăna mai degrabă cu diagnosticul psihiatric decât cu opţiunea artistică. Şi îl depăşeşte prin umanitate. Fiindcă Liviu Lucaci, ar fi cazul să o spunem, a cerut actorilor să treacă de abordarea prăfuită a actului teatral ca prelegere despre cum ştim noi ce este viaţa. Personajele sale sunt oameni, nu idei (preconcepute) deghizate în actori. (Să se simtă oare amprenta maestrului Cojar, profesor atât al regizorului, cât şi al protagonistei?…). O dovadă în acest sens poate fi extraordinarul moment (pe care, ce-i drept, l-am fi ratat dacă am fi urmărit spectacolul ca pe o conferinţă la care vrem să auzim ceea ce ştim deja) în care Iulia apare gătită de plecare, cu pălăria pe cap şi cu bagajul în mâini. Am sesizat delicateţea cu care actriţa îşi portretizează personajul. Râsetele publicului, acolo, nu au nimic de-a face cu hohotele agresive care se aud pe la comediile uşoare. (La unul dintre spectacole, am văzut un domn care s-a ridicat de pe scaun, apoi a continuat să se ridice, până când a ajuns aproape de reflectoare, cu mâinile şi cu picioarele atârnându-i în gol – fără măcar a-şi da seama ce i se întâmplă). Exact în punctul în care ne creează impresia că lucrurile scapă de sub control, că se află în pragul prăbuşirii, Delia Nartea îşi gestionează perfect efectele şi ne pune în faţa unei fiinţe lovite, încolţite, care se dezvăluie fără să mai ţină seama de trucurile comode ale ipocriziei. O secvenţă mică, discretă, însufleţită de o actriţă care tocmai astfel demonstrează că ştie să fie mare.
În ceea ce-i priveşte pe tinerii actori, va trebui să fim de acord că diferenţa dintre distribuţii face ca şi spectacolul să difere de la o reprezentaţie la alta. Însă faptul că diferenţele nu ţin doar de cei doi interpreţi ai rolului Jean (rol mai consistent ca prezenţă efectivă pe scenă), ci şi de cele două Kristin, acest fapt arată că punerea în scenă a fost una organică, una în al cărei cadru elementele nu funcţionează independent, ci se sprijină, conlucrează la înfăţişarea ansamblului.
Jocul lui Ioan Cortea este mai interiorizat, mai constant de la o scenă la alta, mişcările pe care le angajează fiind profunde şi, prin urmare, nedeterminând salturi cu efect imediat la nivelul suprafeţei. Aceste caracteristici influenţează ansamblul dându-i un aer de stranietate, mai ales prin provocarea pe care o lansează către partenera din rolul titular. De multe ori, reacţiile ei, dure prin exigenţa textului, par a-şi găsi motivaţia în ceva care depăşeşte spaţiul fizic al scenei – de unde o nelinişte, o anume presiune ce planează neîncetat asupra desfăşurării scenice. Astfel, actorul este foarte potrivit pentru a accentua dimensiunea metafizică dublând conflictul, dincolo de pretextul tensiunii generate de inegalitatea socială. Fapt important, dacă ţinem seama că nu întâmplător totul se petrece în Noaptea de Sânziene. (Amintim că respectivul moment marchează 3 zile de la solsiţiul de vară, prag după care Soarele începe să coboare, întunericul nopţii “muşcând” din timpul descrescător al zilei – ceea ce nu este fără legătură cu focurile ce se aprind cu această ocazie. Astrologic – iar interesul lui Strindberg pentru ocultism este notoriu – , solstiţiul de vară coincide cu trecerea de la un semn zodiacal masculin de Aer la un semn zodiacal feminin de Apă, ceea ce figurează exact coborârea inseminatoare care se petrece în urma relaţiei amoroase a personajelor; semnificaţia unei asemenea coborâri conform treptelor Magisteriului, în alchimie, nu are a mai fi detaliată aici, dar autorul piesei cunoştea foarte bine ce vor să spună cuvinte cum ar fi conjunctio sau putrefactio…).
Şerban Gomoi mizează pe explozie, pe mobilitate şi pe farmecul personal. Trecerile sale emoţionale sunt mai rapide şi cu efecte mai puţin durabile decât ale lui Ioan Cortea, însă îi dau partenerei ocazia de a sublinia o faţă nu mai puţin importantă a personajului şi – fapt deloc neglijabil – oferă scenelor un plus de spontaneitate, de spectaculozitate, de energie. În această interpretare, Jean pierde din mister, dar câştigă în fascinaţie. Personajul este, în succesiune foarte strânsă, violent, tandru, distins şi grosolan, amuzant şi enervant – ceea ce explică atitudinea Iuliei, atitudine a cărei esenţă este exprimată chiar de ea în replica unde mărturiseşte că îl detestă ca pe un şobolan de care nu se poate lipsi. Cine a urmărit cu atenţie spectacolul în cele două distribuţii a putut sesiza cu siguranţă diferenţa dintre felul în care Delia Nartea îi spune lui Jean interpretat de Ioan Cortea că are o înfăţişare care îl avantajează şi respectiv felul în care i-o spune lui Jean interpretat de Şerban Gomoi: este exact diferenţa dintre felul în care ne raportăm la un semn neliniştitor şi felul în care ne raportăm la o realitate acaparatoare în evidenţa ei. Pentru că unul dintre actori privilegiază, în semioza scenică, semnificantul, iar celălalt – semnificatul.
În linii mari, cele două interprete ale rolului Kristin corespund profilurilor celor doi actori care îl înfăţişează pe Jean. Andreea Bârsan este mai explozivă, trece mai uşor de la uşurinţa (cu efecte mai pronunţat comice) din prima parte la revolta şi la ostilitatea din final. Sorina Ştefănescu mizează mai mult pe coerenţa decât pe versatilitatea personajului, manifestările sale de la început fiind mai discrete şi mai puţin naive, iar ieşirea finală mai rece (uneori aproape terifiantă). În primul caz, Kristin pare interesată predominant de propria relaţie cu Jean, în cel de-al doilea – de Jean însuşi, a cărui onomastică (ne aflăm în noaptea Sfântului Ioan) îşi doreşte să fie cât mai plăcut petrecută.
În fine, despre celelalte elemente participante la compoziţia spectacolului – doar câte o vorbă. Muzica (aparţinându-i Deliei Nartea şi, dacă urechea nu mă păcăleşte, cu vocea ei în piesa centrală) este excelentă şi serveşte perfect tensiunea dramatică, fără a căuta să iasă din logica scenei pentru a se evidenţia separat. Decorul se adaptează foarte exact necesităţilor acţiunii, neexistând în el nimic simplu ornamental şi care să rămână neutilizat de către actori. (Din câte am aflat, decorul de teatru diferă de mobila de acasă prin aceea că identitatea elementului de decor este dată de funcţia scenică îndeplinită). Luminile, de asemenea, sprijină fără greşeală construcţia, abţinându-se fericit să sublinieze redundant anumite nuanţe ale jocului, dar marcând eficient timpul desfăşurării narative (o notă specială pentru momentul zorilor, atunci când Jean doarme cu capul pe masă). În plus, consistenţa luminii creează, la finalul spectacolului, un efect de o forţă deosebită. Încercaţi să urmăriţi, în momentul imediat precedent sinuciderii, mâna Deliei Nartea, cea în care ţine briciul. Veţi sesiza, o secundă sau două, un uşor tremur; iluzie din ecleraj, sau spasm al groazei?
Săptămâna viitoare, voi merge, cu un text mai amplu, dezvoltat pornind de la aceste note, la întâlnirea cu cei 12. Iar dacă nu-i găsesc – văd eu unde îl public.
