Începuseră deja ploile şi bătea şi vântul ăsta enervant. Nu prea tare. Prin golul creat lângă istoricul sediu al cârciumii lui Cătălin, Casa Radio se vedea violetă. M-am gândit, o clipă, la serile imense, lente ca un piton care digeră o antilopă (şi prinde forma unei pălării de muşchetar), petrecute la masa lipită de zidul acum absent, cu ceva iederă deasupra. Când avea să cadă?
Maşinile stăteau pe loc. Sute. Unele mai claxonau. La intersecţia cu strada care duce către Nunţiatura Apostolică (parcă Stahl) se lucra. În fine, se lucrase, probabil, peste zi. Acum, rămăsese groapa. Ca să nu ieşi pe carosabil, trebuia să ocoleşti prin dreapta, destul de mult (voiam să ajung în Amzei, nu era convenabil să fac toată bucla pentru a da în Schitu Măgureanu, la câteva zeci de metri mai jos). Ca de obicei în astfel de situaţii, m-a încercat un soi de nostalgie a zilelor calde, liniştite, când puteai să treci pe aici fără să te simţi Ulise în drum spre Itaca. Şi l-am invidiat pe Euler (întotdeauna, când sunt prizonier în haos, invidiez câte un elveţian), imaginându-mă în faţa unei foi pe care, la lumina sfeşnicului, tocmai am făcut schiţa podurilor din Koenigsberg. Evident, punctul este o reţea (1+0–0=1, deci punctul este o reţea). Prin cel în care mă aflam, trasasem eu însumi, cu pasul, în vreme, nenumărate linii: linii către liceu, către Cişmigiu, către studiourile de la Radio România Cultural, către strada Sfântul Constantin, către un mic apartament de la parter, într-un bloc aproape vecin, către Facultatea de Drept, ba chiar şi către plaja de la 2 Mai, către un colţ din Brezoianu, către un altul de pe Magheru, către Ateneu… Am încercat să evit o băltoacă, lângă bordură.
“Noli foras ire, in te ipsum redi”, am auzit de la doi paşi distanţă. Înainte să mi se obişnuiască puţin ochii şi să pot distinge proprietarul vocii, m-am simţit dator să fiu spiritual, zicând: “Ai dreptate, băi Aurele!”. Nişte sunete care puteau fi interpretate ca un râs gâjâit au precedat replica următoare: “Lăsaţi parada cunoştinţelor, dom’ profesor, ştiu că ştiţi cum îl chema”. “Nu-i sigur”, am insistat pe când începeam să mă enervez. Interlocutorul meu era un domn cu fes pe cap, în jur de 60 de ani poate, nebărbierit, cu fâş închis la culoare, de sub care se vedea un tricou cu Slayer. Stătea pe jos, fumând pipă, tacticos, între două vehicule parcate. Avea un pic de chelie şi zâmbea fără să se uite la mine. “O să facem un seminar, este? N-aveţi cumva o ţigară?”. Mă iritau nişte faruri, nu mai vedeam aproape nimic. “Dar cum rămâne cu pipa?”, l-am întrebat. “Urăsc pipa. Mi-a dăruit-o acum 45 de minute o doamnă, alături de nişte covrigi. E pentru soţul dânsei, răposatul”. I-am întins o ţigară, a luat-o şi a aprins-o de la pipă, după care a azvârlit pipa în geamul unui 4X4 abandonat mai încolo; geamul s-a făcut ţăndări şi alarma s-a pus pe urlat. Era insuportabil. A răcnit, ca să acopere vacarmul: “Nu-i aşa că nu vă duceţi acolo unde voiaţi?”. De data asta, chiar m-a scos din sărite! Aş fi jurat că am fost discret, că nimeni din lume n-avea de unde să afle de cercetările mele. Şi eram obligat să dau replica zbierând, în mijlocul unei străzi pline de vehicule asupra cărora nu aveam nici un control. M-am şi văzut cunoscut prin ziare, cu poza pe prima pagină, sub vreun titlu care conţine cuvântul “Hestugma”. N-aş mai fi avut decât să fug, să las totul acolo, să renunţ. Am evaluat fulgerător posibilităţile, perspectivele. O doamnă foarte fardată (aproape ca un clovn) rânjea la mine dintr-o maşină roşie cu volan pe dreapta. Am sesizat portiera întredeschisă; doamna mânca un tort de îngheţată (pe frigul acela). I-am observat dinţii înverziţi de la fistic. Puţin mai în spate, şoferul unei dube juca o partidă de cărţi pe bord cu un tip îmbrăcat în salopetă. Păreau cu totul străini de situaţie. Filosoful de pe jos mi-a spus: “Avem în Bucureşti vreo 5 restaurante unde găsiţi friptură de bufniţă. Doar că nu sunteţi sincer…”. I-am ars un şut în gură. Am verificat: nu mă văzuse nimeni (sau numai doamna cu fisticul pe dinţi). Omul era plin de sânge. Reclama de pe un autobuz cerea: “Mâncaţi-vă aproapele!”; două femei în negru se târau în genunchi după el, vociferând în ritm: “Ucigă-l toaca!, ucigă-l toaca!…”. Erau excesiv de murdare. I-am ars un al doilea şut în gură omului de pe jos. Probabil că n-a înţeles de ce. N-avea indiciile. M-am gândit la Hestugma. Ţigara i se umpluse de sânge. “Sunteţi realist, domnule profesor!…”, mi-a mărturisit. I-am ars al treilea şut. Alarma ţipa intolerabil, îmi trecea prin minte să vorbesc undeva, la publică vedere, despre scandalul reprezentat de aceste jucării în Capitală. Un dinte smuls cu tot cu gingie se prelingea pe zidul din spate. Un vierme cu cap de os. A mai avut puterea să-mi dezvăluie: “Venisem aici pentru dumneavoastră… Eu, de fapt, sunt un inorog”. Nu era un inorog, era un om. I-am dovedit-o cu al patrulea şut în gură, mai cu sete. A rezistat. A băgat mâna în buzunarul de la piept al fâşului şi a scos ceva miniatural şi alb, care se mişca: “Am aici şoricelul atomic… l-am adus pentru dumneavoastră…”. Am luat micul animal, după care l-am eliminat pe domnul de pe jos cu cel de-al cincilea şut în plină gură. Şoricelul atomic se uita fix la mine, de parcă nu aşteptase decât acest moment. Mi s-a părut că avea nişte ochi omeneşti. M-am înşelat: erau supraomeneşti. Am remarcat (nu fără mirare) că avea la gât un lanţ; de lanţ atârna un medalion, pe care stăteau gravate cuvintele: “Strânge-mă topit în căuşul absenţei tale, pentru ca, plecat, să-ţi las…”: cunoşteam poemul, mi s-a părut atroce să apară… îl scrisesem în 2004 şi îl citisem o singură dată, la o masă din pasajul Villacrosse. Am călcat peste mutra domnului cu tricou cu Slayer, am fugit către Cişmigiu. Nu exista altă şansă. Am eliberat şoricelul atomic la ieşirea dinspre Spicul. Ştiam că EA se va întoarce la mine. Era destinul.
Aproape că am fost fericit aprinzându-mi o ţigară pe Sărindar. Îmi puteam urma calea.
