De ce este Bucureştiul atît de urît? Iar întrebarea aceasta se referă nu atît la cauzele urîţirii sale, cît la premizele nevindecării de urîţenie. Să mă explic: oraşul nu a fost niciodată un model de urbanism; farmecul lui, indiscutabil odinioară (să ne amintim de mitul „micului Paris”), nu a izbutit să salveze urbea de o anomie arhitecturală remarcabilă; existenţa unor enclave de strălucire urbană nu a şters nicicînd cu totul impresia de haos endemic sub auspiciile căruia s-a dezvoltat oraşul; isteria sistematizării comuniste şi demenţa kim-ir-sen-izării metropolei au condamnat Bucureştiul la pierderea vagilor (dar realelor) lui urme de distincţie citadină. Prin urmare, e simplu: după decembrie 1989, oraşul, ca şi naţiunea, nu se putea trezi dintr-odată la năzuita stare de normalitate. Însă din clipa marii schimbări au trecut, iată, aproape trei cincinale. Rezultatul: Nicht, nada, rien. Bucureştiul se remarcă prin hidoşenie şi grotesc, în ciuda (sau poate tocmai datorită) neobositelor şantiere care îi desfigurează ţesutul urbanistic. Se construieşte mult în oraş. Sau aceasta este impresia pe care ne-o lasă activităţile stagnante, bulevardele decopertate, imobilele nedefinitivate etc. Se construieşte însă şi cu sens, cu înţelepciune, cu atenţie faţă de standardul arhitectural obişnuit? Fatal, nu. Cele cîteva building-uri ultramoderne, din beton, oţel şi sticlă, nu izbutesc să înşele aparenţele. La fel, nici vilele rafinate ori casele sobre şi distinse – toate aparţinînd, fireşte, marilor firme sau noilor îmbogăţiţi. Ele, prin statutul de excepţie, întăresc aparenţa de haos prin efectul de contrast pe care-l generează…
Dar cu bătrînele şi neoclasicele imobile ce se întîmplă? Nothing, niente, nimic. Vizavi de Primăria Generală, pe diagonală, la cel mult o sută de metri, faţadele elegantelor clădiri de altădată stau să cadă; zidurile exterioare sînt coşcovite, ferestrele sînt bătute în scînduri în cruce – de parcă nimeni nu le-ar revendica, de parcă nimeni nu ar răspunde pentru ele. Şi asta unde? În chiar inima cetăţii. Uneori, pe Magheru, buticurile luxoase ale marilor firme de cosmetice îşi schimbă utilizatorul. Lucrări febrile, lucru intens (în cîteva zile, Gucci trebuie înlocuit cu Armani). Materialele de construcţie sînt scoase pe trotoar, vopseaua inundă caldarîmul, trebuie să faci slalom printre ustensile şi cărămizi ca să-ţi continui periplul pietonal. Nimeni nu pare să fi auzit de ideea de plasă, de grija faţă de curăţenia spaţiului public.
Edilii şi administratorii se războiesc verbal, oraşul decade încet dar sigur. La fiecare şase luni bulevardele cedează, dar aceleaşi firme cîştigă licitaţiile pentru a le reface. Şi totul ţine de cel mai desăvîrşit cerc vicios. De ce am scris toate aceste lucruri? Pentru că Bucureştiul este un oraş urît de locuitorii lui. Din ce în ce mai mulţi vin să locuiască aici, din ce în ce mai puţini se simt responsabili faţă de locul în care au ales să trăiască. Şi cu europenitatea noastră cum rămîne?
