Cioran, one man show

Cioran, one man show Valentin Protopopescu O anumită unicitate Singularitatea lui Emil Cioran poartă un însemn special. Ea se detaşează, înainte de toate, printr-o decisă opţiune pentru autenticitate. Iar această autenticitate este atît a stilului, cît şi a tipului de gîndire; atît a viziunii despre lume, cît şi a relaţiei cu viaţa de zi cu zi. Pe scurt, Cioran este un autor nedidactic, imun la teze şi beneficiind de anticorpi împotriva voinţei de a demonstra ceva. Iată premizele magiei la care el ne invită. (Şi am să o spun răspicat de la bun început: sîntem în prezenţa unei magii veritabile, învăluitoare, insidioase şi de aceea grozav de persuasive.) Dubla existenţă a lui Cioran În aparenţă, scrisul său nu ilustrează nimic. Este autoreferenţial, pornind de la experienţa de viaţă proprie autorului. Iar asemenea experienţă e întotdeauna una dublă: a cărţilor parcurse, numărînd mai multe biblioteci; a oamenilor pe care i-a cunoscut, pe care i-a „citit” sufleteşte. Avem de-a face cu două universuri în aparenţă impermeabile unul celuilalt. Paralelismul lor pare să ţină de cea mai radicală alteritate. Nimic mai diferit, nimic mai îndepărtat decît cele două registre ontologice. Cosmosul livresc este locul refugiului şi al juisanţei narcisice. Acolo, Cioran îşi constituie arsenalul mijloacelor de a interpreta panorama faptelor omeneşti, a deşertăciunii generale. Este pattern-ul tehnicilor şi al metodelor de a concepe mental, la nivel de „obiecte”, fenomenele şi accidentele mundane. Este laboratorul în care îşi exercită meşteşugul, studioul în care îşi proiectează filmul viitorului exerciţiu de aplicaţie. Este scena pe care fantasmele, visările şi insomniile lui vor prinde trup, iar acesta se va însufleţi în judecăţi şi proiecte devastatoare. Acolo e templul ascuns, acolo este al său The Globe. Mistificările şi scenariile acolo vor fi concepute, la fel şi imaginea sa publică. O întreagă mitologie personală, un complex roman familial, o adevărată epopee a lecturilor marginale şi blestemate rămîn aşadar a fi gestate în bibliotecă. Este adevăratul loc de naştere al lui Emil Cioran. E locul lui de baştină auctorial, dar şi lăcaşul unui strategic refugiu împotriva asaltului unei realităţi pe care nu ştie sau nu poate întotdeauna să o gestioneze. Dar moralist fiind, Cioran scrie despre lume aşa cum aceasta i se pare că rezultă din contactele existenţiale pe care le stabileşte cotidian. Frecvent, el se fereşte să enunţe principii, ocoleşte tentaţia de a decreta ce este bine şi ce este rău. (Cu cinism, programatic, îşi repudiază pînă şi refugiul livresc, pe care-l consideră superfluu şi mincinos!) Uneori, Cioran îşi relativizează percepţia mundană, transformînd experienţa reflecţiei şi a scriiturii într-un joc personal extrem de privat şi, ca atare, nedemn de a fi ridicat la altitudinea unei atitudini exemplare şi pentru alţii. Alteori, atunci cînd pare să aleagă o valoare sau un gest, o face de parcă întreg absolutul s-ar concentra în opţiunea cu pricina, nimic altceva nemafiind posibil ca elecţiune. Atunci, viaţa i se pare a fi valoarea centrală, căci toate celelalte atitudini le vede ca pe nişte amăgitoare şi inutile artefacte. (De aici şi sincera lui admiraţie pentru rataţii şi anonimii străzii, indiferent dacă-i vorba despre inşi din copilăria lui răşinăreană ori despre cloşarzi de sub podurile Parisului.) În toate situaţiile însă Emil Cioran rămîne egal cu sine, respectiv autocontradictoriu cu consecvenţă, jucînd în purtător de mască îndrăgostit de arsenalul camuflajelor sale. Căci, pînă la urmă, autenticitatea cioraniană exact aceasta este: o modalitate de continuă eschivă, o manieră de a spune lumii o istorie falsă întrucît este doar ficţională. Cioran iubeşte paradoxul pentru că doar paradoxul îi poate falsifica existenţa, ocrotind-o în ascunsul ei adînc. Transcendenţa în care crede nu e altceva decît proiecţia minţii sale neliniştite, locul din suflet pe care-l înnobilează pînă la a-i conferi o autonomie înscenată, o falsă independenţă ontologică. A world who needs to be told Lumea în care trăieşte Cioran este universul cotropit de „cioranizare”, iar acest verb înseamnă nici mai mult nici mai puţin decît a insufla autenticitate dramatică într-o curgere lipsită de interes narativ. Lumea este lipsită de poveste, iar Cioran moralistul evoluează în narator cu sentimentul unei fatale urgenţe. Probabil că în aceasta constă şi misiunea cioraniană de salvare a universului, de mîntuire a unei realităţi cosmic indiferente: imaginarea scenariului salutar, vorbirea despre, scrierea poveştii. Însă lumea despre care mărturiseşte Cioran este lumea lui Cioran, este creaţia unui Demiurg insomniac şi fantast, care-şi drapează angoasa în cinism şi slăbiciunea în calofilie. Nostalgia eseistului nu provine din luciditate, ci din cumplita spaimă a neputinţei de a gestiona solitudinea nocturnă. Să nu dormi înseamnă să nu visezi, iar coşmarul incontrolabil este înlocuit salutar cu reveria difuză, programatică şi eficientă, facil de transpus în discurs. Cioran nu e lucid prin elecţiune, ci din nevoie. Luciditatea celui care a scris Lacrimi şi sfinţi nu este una autentică, ci doar semnul unei imense disponibilităţi de sublimare, precum şi marca unei investiri narcisice năprasnice. Faţă cu ne-simţirea existenţială a universului şi împotriva indiferenţei sadice a Creatorului absent, moralistul constată imperfecţiunea zidirii şi morbiditatea neutralităţii creaţiei. Practic, Cioran realizează lipsa de sens a oricărei creaţiuni şi carenţa de substanţă a Divinităţii. Pe scurt, el are nevoie să-şi inventeze o lume şi un Dumnezeu, să imagineze povestea acestora, pe care apoi să o desfiinţeze ca lipsită de noimă, la urmă juisanţa lui maximă constînd în a contempla întreg acest travaliu inutil. Inutil, dar al său, ca substitut al Demiurgului şi ca înlocuitor al antidotului contra depresiei. Iată jocul lui Emil Cioran. Este piesa la care ne invită, este spectacolul la care ştie că nu vom pregeta să luăm parte. Căci el sîntem noi. Ne regăsim în spusele sale, ne identificăm cu gesturile şi obsesiile ce-l definesc. Zbaterea lui scenică nu e altceva decît imaginea propriei noastre angoase dramatizate, puse în text, ancorate în replică, înţelenite în conflict şi detensionate în deznodămînt. Într-unul pur literar sau, concesiv, într-unul metafizic, căci la Cioran nimic din diagnostice, din judecăţi, din aforisme nu este împins pînă la ultima consecinţă: moartea. Universul cioranian este unul prin excelenţă secund, mediat, indirect. Autorul are oroare de faptă, căci ştie că acţiunea este zadarnică. Cred că, la rigoare, pariul său exact acesta este – să evite moartea, să o înşele, să o de-substanţializeze, să o interpreteze, să se joace cu ea, de-a ea, devitalizînd-o. Fireşte, parodia cioraniană are accente tragice, omeneşte şi clinic verosimile, căci e vorba despre spaimele şi despre limita unui ins nelimitat ca ego. Însă tocmai de aceea nesfîrşita lui piesă în marginea morţii ajunge să ne convingă. El activează fantasmatic angoasele şi fricile, neputinţele şi slăbiciunile noastre, sleindu-le, scoţîndu-le din viaţa reală, metamorfozîndu-le în ficţiuni suportabile. Ficţiuni la care priveşte cu cinism, pe care le ia în derîdere, căci ştie prea bine care este originea lor. Însă nouă ne vorbeşte cu patos, cu dezgust şi cu cordialitate, tocmai pentru a ne capta atenţia, pentru a ne face să pricepem că el sîntem noi, că tragicomedia sa este deopotrivă şi a noastră. Ne face părtaşi la piesa pe care o adaptează pentru scenă, practicînd un fel de living theatre în care distanţa dintre actori şi public este eliminată, iar fantasmele privitorilor devin substanţa dramatică primă a interpreţilor. Teatrul unui farsor îndurerat Natural că adeseori spectacolul înscenat de eseist este unul apăsat de kitsch şi turmentat de bovarism. Precum este viaţa reală, falsă, stridentă şi inautentică, tot aşa este şi pseudo dramaturgia cioraniană. Autorul Căderii în timp respectă prea mult inutilitatea curgerii cotidiene ca să nu o batjocorească prin intermediul unei expresii lucrate pînă la tocire, pînă la limita de sus a excelenţei literare. Aforismele, panseurile şi fragmentele sale ilustrează tocmai radicala ironie pe care el o practică în raport cu mediocritatea faptului de a trăi într-o lume absurdă şi caraghioasă, faţă de care singura atitudine tolerabilă ţine de registrul farsei. Dar tragicomica farsă a lui Cioran are un substrat biografic şi o deschidere clinică, realităţi pe care numai inocenţii comentatori încremeniţi la vîrsta adolescenţei nu le observă; ei iau foarte în serios această farsă la care sînt invitaţi să participe, nevăzînd în ea decît expresia unui dor de a cuprinde transcendenţa şi indiciul unei genialităţi reflexive fără pereche. Tremurînd constipaţi de participarea la asemenea falsă comuniune filosofică, veşnicii adolescenţi travestiţi în hermeneuţi de ocazie tocmai că legitimează trama farsei înscenate de inspiraţia cioraniană. Ei funcţionează aidoma unui sobor de preoţi care, lipsiţi de sfîntul lăcaş, vor oficia slujba te miri unde. De fapt, Emil Cioran nu a depăşit niciodată limitele meditaţiei metafizice din Pe culmile disperării, o metafizică de doi bani, demnă de conştiinţa neliniştită a chelnerilor de bistrou ori de sfîşierea lăuntrică a virginelor de la pension. Spre cinstea sa, şi încă în nenumărate rînduri, a recunoscut cu monotonă constanţă acest lucru de-a lungul întregii lui vieţi, detaşîndu-se astfel de sine şi luîndu-se în derizoriu, aşa precum ştia că merită – atitudine neurmată, din păcate, de cohortele sale de interpreţi, admiratori şi chibiţi. Probabil că surpriza moralistului de a fi stîrnit un atît de flamboaiant interes, îndeosebi în rîndul tinerilor ori al eternilor adolescenţi, nu a obosit niciodată. Iar ea, această mirare, desigur că stă tot sub semnul paradoxului: cu cît nu şi-a dorit să dea pildă de înţelepciune, cu-atît mai aprig l-au „descoperit” în calitate de sophos generaţii de cititori. „Nu mă credeţi pe cuvînt…” Drama lui Cioran este că a fost singurul care a ştiut cît de pervers de neserioasă e filosofia ascunsă în fragmentele pe care le-a publicat. Opera lui este ca un minunat decor de mucava, potrivit pentru un anumit gen de spectacol. După închiderea stagiunii, nimeni nu mai ştie de el, fiind uitat pînă şi de femeia de serviciu. De aceea, inclusiv pînă astăzi, la zece ani de la dispariţia sa, a rămas unicul în măsură a recunoaşte cît de neserios s-a dovedit şi cît de mult şi-a rîs de aşa-zişii lui discipoli. Borderline-ul care e posibil să fi fost şi-a bătut joc de orice definiţie posibilă, ştiind prea bine că „maladia” lui este suportabilă atîta timp cît cineva îl poate credita cu încredere, citindu-i aberaţiile cu pretenţii metafizice. Iar autenticitatea de care vorbeam la începutul acestor rînduri că l-ar caracteriza constă, poate, şi în faptul că, dacă există o lume de dincolo (aspect cu totul îndoielnic!), cu siguranţă că Emil Cioran continuă şi acolo să-şi rîdă de morga cu care unii dintre noi nu obosesc să-l creadă pe cuvînt. Este exact atitudinea care, în ceea ce-l priveşte, nu duce nicăieri, este exact ceea ce el nu catadicsit vreodată să facă. Şi are deplină dreptate…