Evul mediu a supravieţuit în modernitate printr-o extensie cotidiană, transformată după uzanţele noilor timpuri: echitaţia. Plimbarea ecvestră a trăit şi în oraşele României, până târziu în interbelic, dar perioada de glorie s-a consumat undeva între 1870-1920. Pentru orăşeni, echitaţia se desfăşura fie la vestita Şosea, fie la Hipodrom sau în zonele de periferie, îndeosebi cele împădurite din afara oraşului. La începutul secolului XX noul bulevard al Colţei, tăiat spre Piaţa Victoriei şi numit mai târziu Lascăr Catargiu avea o secţiune centrală destinată echitaţiei; astăzi a mai rămas banda verde centrală „împădurită” recent cu platani.
Echitaţia era o formă de promenadă. Însă promenada era uneori preferată în trăsură sau în mai noul automobil. Velocipedul nu a cucerit pe foarte mulţi până la primul război mondial. Şi nici plimbarea pietonală.
Plimbarea însemna tihnă pentru a o înţelege deoarece presupunea şi cunoaşterea unor sumedenii de accesorii care trebuiau ambientate cu ceasul plimbării, anotimpul sau capriciile climei. Iar echitaţia, pe lângă cele deja amintite mai însemna şi folosirea instrumentarului ecvestru specific, care valorizau personalitatea sau gusturile posesorului. Apoi mai însemna putinţa de a cultiva acest mod de petrecere a timpului liber, mult mai generos cu oamenii în secolul al XIX-lea faţă de preocupările grăbite ale prezentului.
Cel mai cunsocut loc al promenadelor s-a derulat pe şoseaua Pavel Kiseleff, care a fost de la bun început destinată promenadelor şi plimbărilor. De aceea a fost înconjurată de grădini şi parcuri. Astfel este parcul «Pavel Kiseleff» aflat între bulevardele Aviatorilor şi Pavel Kiseleff; el a fost amenajat la mijlocul secolului al XIX-lea după planurile peisagistului Karl Friederich Wilhelm Meyer din Viena. Pe bulevardul Pavel Kiseleff, în afara unor muzee, puteţi vedea o serie de palate impunătoare, construite la finalul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX; astăzi multe dintre ele sunt sedii de ambasade. Bulevardul Pavel Kiseleff este o continuare a Căii Victoriei în ceea ce priveşte frumuseţea clădirilor şi culoarul preferat al promenadelor de odinioară.
Bulevardul poartă numele preşedintelui plenipotenţiar al Munteniei şi Moldovei din timpul administraţiei militare ruse: 1828 şi 1834: Pavel Kiseleff (1788-1872). El a avut iniţiativa amenajării unui bulevard modern destinat promenadelor în Bucureşti, realitate prezentă până spre anii’30 ai secolului XX.
Acestea se ţineau – cum scria George Potra în 1941, “de două ori pe săptămână – duminica şi joia”, când “era corso deosebit de mare, în care se desfăşoară un lux extraordinar. Echipagiile luxoase şi caii focoşi şi de toate nuanţele sânt desfătarea stăpânilor şi a tuturor privitorilor. (…)Fiecare familie cu stare îşi are echipajul propriu, iar boierii cei mari, ofiţerii superiori şi o parte din medici au câte două rînduri”.
Primăvara, “o deosebită atracţie la şosea erau şi bătăile cu flori. Cu această ocazie, între primul şi al II-lea rond, defilau care alegorice, echipaje, breckuri şi trăsuri împodobite cu flori, iar cei din trăsuri îşi aruncau unii altora cu flori”. Iarna, “zăpada nefiind ridicată, plimbările continuau pe şosea cu săniile. Peste cai se întindea o plasă brodată în diferite culori, ce se numea valtrap, care oprea zăpada aruncată în viteză de copitele cailor. Pe spate, unele atelaje purtau hamuri cu clopoţei de argint, sau în jurul gâtului coliere cu zurgălăi”. (Dumitru Minovici – 1974)
Plimbarea de plăcere era foarte practicată către amurg, până la căderea nopţii. Costumaţia diferea în funcţie de timpul ales: ceasul matinal, către amiază sau după orele 17 ale zilei. Fetele necăsătorite mergeau la plimbare numai însoţite de o prietenă cel puţin de aceeaşi vârstă sau de vreo rudă apropiată.
Cucerirea spaţiului public, a străzii, cu accesoriile sale cotidiene (cafenele, grădini, cofetării, magazine etc) a însemnat pentru societatea românească o schimbare impetuoasă în ceea ce priveşte modul de consumare a timpului liber. Sobrietatea patriarhală a cuplului din secolul al XVIII-lea se atenuează, dispare chiar pe anumite paliere sociale mai educate. Se impune grija pentru înfăţişare până la cel mai mic amănunt vestimentar şi detaliul de coafură, capătă consistenţă. Gesturile sunt mai rezervate în public, măsurate, cugetate, realitate care se extinde şi în spaţiul privat. Bărbatul oferă femeii libertatea uşor supravegheată, a unui social încă masculin, pentru conversaţie liberă, de la alegerea subiectului la preferinţe pentru un loc sau altul de plimbare, lucru de neimaginat chiar şi în vremea lui Tudor Vladimirescu.
Promenada a însemnat o feminizare a spaţiului public destinat acestui obicei cotidian, în sensul că, cel mai adesea, în jurul femeilor se desfăşura întreaga atmosferă; atmosferă cucerită cu greu de eleganţa feminină începând cu anul 1830. Moda promenadelor şi a echitaţiei s-a dezvoltat de sus în jos, dinspre casa regală, renumite fiind plimbările principelui Carol I pe Şoseaua nepavată, plină de praf şi animale domestice a Cotrocenilor din anii 1866-1870.
Promenada şi echitaţia au dispărut supravieţuind într-un alcov demografic insignifiant pentru România. Din vremurile plimbărilor de altă dată, a mai rămas golful, dar şi el este practicat doar la un nivel cvasi privat.
