Să fi fost prin ’96 ori ’97. Ba nu, povestea începe şi mai înainte. Poate că prin ’92. Era un început de după-amiază rece şi senină, primăvara sau toamna. Venisem din centru şi coborâsem din autobuz la 34, ca să trec pe la Piaţa Moghioroş. Nu mai ştiu ce voiam să cumpăr, însă e cert că înotasem printre munţii de reviste colorate şi că fusesem obligat să evit cârpele întinse pe jos, rogojinile ori ziarele de pe care se vindea cam orice, capace de borcane, ţevi, mânuţe de păpuşă, chibrituri, căni de tablă, pixuri folosite, şerveţele, dosare cu şină, alifie vietnameză etc. Uneori, în acea perioadă, mi se întâmpla ca, după ce terminam de făcut una-alta, să intru în chioşcul cu trifoi cu patru foi pe “firmă”. N-am înţeles niciodată nimic (dar în chip riguros nimic) din povestea cu loteria, aşa că mai cumpăram doar câte un loz în plic. Singura dată când un astfel de obiect a fost aproape de a-mi schimba viaţa a fost în ziua când încercam enervat să-l deschid pe stradă şi era gata-gata să mă calce o maşină. Din fericire, m-am ales doar cu puhoiul de înjurături. În sfârşit, nu asta voiam să spun.
Voiam să spun că, ieşind din piaţă şi traversând în direcţia străzii Poiana Muntelui, am vrut să-mi aranjez puţin bagajele (mapa de student mă incomoda foarte tare şi îmi tot aluneca de sub braţ când schimbam pungile cu târguieli dintr-o mână în alta. M-am aşezat pe o bancă puţin mai departe de forfota din staţie. În vreme ce mă străduiam să organizez cât mai bine cumpărăturile (cu proverbiala îndemânare specifică viitoarei mele profesii), alături s-a aşezat o bătrână. Îmi aduc aminte glasul ei, dar nu şi faţa. Un guguştiuc îşi făcea de treabă printr-un pom de pe acolo. Bătrâna a reacţionat prompt: “Auzi-l şi p-ăsta!, nu mai cântă gugu-ştiuc, aşa cum era pe vremuri. Zice numai gugu, deh!, economia asta de piaţă. Au înnebunit cu toţii!”. Mi-am dat seama că era pe jumătate surdă şi m-am gândit o clipă la Regele moare, însă am reţinut ideea de economisire a unui “-ştiuc”.
Al doilea episod (revin) s-a petrecut în ’96 ori ’97. Dughenele şi terasele se lungiseră de-a lungul Drumului Taberei până pe la Orizont. Printre acestea erau şi magazine cu mărfuri mai scumpe, haine, ceasuri, bijuterii. Ne aflam în preajma Crăciunului şi căutam un cadou. Mă oprisem lângă o vitrină să examinez un stilou destul de elegant. În imediata vecinătate a vitrinei, era un soi de mică rulotă din care se vindeau străchini, oale, tigăi. Doi adolescenţi au rămas uluiţi văzând o etichetă scrisă cu pixul. Nu pricepeau nici în ruptul capului ce poate însemna “vas e-mail”. Într-adevăr, suna curios. Am aruncat o privire şi am dezlegat facila enigmă: pe etichetă scria, evident, “Vas email”. (Dat fiind că suntem în 2009, poate că nu este inutil să amintim: “EMAIL, emailuri, s.n. 1. Masă sticloasă obţinută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu şi din bariu, care se aplică pe suprafaţa unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăţi rezistenţa mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ etc.; smalţ, glazură. 2. Obiect emailat. 3. Peliculă obţinută pe bază de răşini, care au în conţinutul lor pigmenţi” – DEX). Nu ştiu dacă, simetric, am auzit vreodată pe cineva mai în vârstă nedumerindu-se ce Dumnezeu o avea calculatorul cu emailul, dar sunt absolut convins că aş fi putut auzi.
În fine, iată-ne şi în prezent. Episodul al treilea cere puţin mai multe amănunte. Unele pot părea uşor futile; nu le consider aşa. Ne întoarcem un moment. Unul dintre colegii mei din şcoala primară, cu care eram bun prieten (ne-am apucat de fumat în acelaşi timp, el s-a lăsat repede şi mă mai simt încă şi astăzi păcălit), a făcut primii doi ani de liceu la 201 (astăzi Liceul Cervantes); era epoca în care şcolile generale se prelungeau ca profesionale până într-a zecea. Îmi aduc aminte că printre camarazii de acolo ai amicului meu se afla şi fiul lui Radu Beligan. Într-o zi, fiind în apropiere, am trecut prin faţa curţii din Plevnei şi s-a întâmplat să-i văd pe cei doi ieşind de la ore. Nu mai ştiu de ce a fost vorba să mergem toţi trei către Academia Militară. Spre mirarea mea, însă, ei n-au vrut să luăm un troleibuz din staţiile imediat vecine (de lângă intersecţia cu Berzei ori din Kogălniceanu), ci au hotărât să urcăm până pe Stirbei Vodă, să “facem scara” în 368. Era cam frig şi mocirlă pe jos, dar am acceptat. Când am ajuns în staţia Făgăraş, am văzut care fusese motivul ocolului: în curtea unei case alăturate se afla un câine de rasă (un seter irlandez, parcă), foarte simpatic şi care sărea pe gard dând din coadă când îi aruncai o bomboană. Aşa am început să cunosc partea aceea de Stirbei Vodă. Am revenit de multe ori să-i dau bomboane câinelui şi uneori am plimbat câte o fată printre casele din preajmă. După o vreme, însă, animalul s-a dus. La fel, după încă o vreme, s-au dus şi casele. Am evitat cu grijă zona. În locul micilor construcţii au apărut blocurile pe care le putem admira în zilele noastre. Câteva relicve se mai găsesc în dosul lor. Şi pe o parte (către Ambasada Mongoliei) şi pe cealaltă – la care vreau să mă refer. Mărturisesc, în studenţie (şi după), am mers deseori la câte o bere pe la terasele de aici. Către sfârşitul secolului trecut, am mutat “sediul” mai către Cişmigiu, pe stânga (local astăzi mutat pe lângă Banu Manta). Ultimul episod din această poveste s-a petrecut în urmă cu vreo patru zile, în mult modernizatul autobuz 368 (în care nu se mai poate “face scara”). Tocmai citeam un afiş lipit în spatele cabinei şoferului (“Stimaţi călători vehiculul nu are aer condiţionat din fabricaţie! Mulţumim!”), când am auzit o discuţie între doi tineri postaţi la uşă. “Ăsta e nou, frate!”, zicea unul. “Să mergem în week-end să vedem, că poate-i true!”, sugera celălalt. Cunoaşteţi, desigur, biserica pitită după blocurile de la colţul cu Berzei. Monument istoric, Sfântul Ştefan, “Cuibul cu Barză”. Există, în faţă, la stradă, o plăcuţă care indică drumul spre această clădire. Am ajuns aproape de staţia de deasupra Izvorului lui Eminescu, la Conservator, când am înţeles (din mirarea faţă de alegerea unui atare nume ciudat) ce trebuia verificat de către cei doi tineri dacă este true. “Clubul cu Barză”.
