Cu puţine zile în urmă, stăteam în compania unei prietene pe terasa unui restaurant din Centru. Ne plictisiserăm de aglomeraţia oribilă din preajma Lipscanilor (combinaţie de tocuri cui şi puradei jegoşi, de freze parfumate înfipte direct în cravată – neglijând elementul intermediar – şi tricouri cu Che Guevara). Schimbaserăm, aşadar, vecinătatea zgomotoasă a Teatrului de Comedie cu vecinătatea mai ascunsă a Naţionalului, undeva între Arghezi, Calderon (sau Gerota) şi Dianei. Am vorbit, inevitabil, despre cârciumile anilor ’90. Nu este scopul meu să amintesc (ori să dezvălui) acum semnificaţia unor nume ca Tismana, La Scara de Lemn, La Secretariat, Bulevard, Academia de Mici şi Bere, Cătă ş.a.m.d. Márquez ne-a sugerat o emblemă a vremurilor evocate; citez: “… când mă întorceam la pensiune cu ultimul tramvai, în staţia Chapinero a urcat un faun în carne şi oase. Am spus bine: un faun. Am observat că nici unul dintre puţinii pasageri de la miezul nopţii nu s-a arătat surprins la vederea lui şi aceasta m-a făcut să mă gândesc că era unul dintre vânzătorii de dulciuri de prin parcurile pentru copii, care se deghizase. Însă realitatea m-a convins că n-aveam de ce să mă îndoiesc, coarnele şi barba lui fiind la fel de sălbatice ca ale unui ţap, până într-atât, încât atunci când am trecut pe lângă el m-a răzbit izul părului său. Înainte de strada Ventiseis, cea cu cimitirul, s-a dat jos cu nişte gesturi de adevărat tată de familie şi s-a făcut nevăzut printre copacii din parc” (A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, trad. rom. de Tudora Şandru Mehedinţi, RAO, Bucureşti, 2007, p. 337). Am deviat un moment. În ziua precedentă, actriţa care (de prin luna mai sau iunie) îmi revelase existenţa terasei pe care ne aflam, mă sunase pentru a-mi povesti o întâmplare petrecută dimineaţă. Visase că eram în vizită la ea – locuieşte pe Magheru – şi că stăteam de vorbă lângă fereastră în clipa în care, nu se ştie cum, în casă a intrat un homeless. Eu am încercat zadarnic să-l dau afară. S-a trezit. Câteva secunde mai târziu, pe fereastra camerei a pătruns un porumbel. A trebuit să se ridice din pat ca să-l convingă să plece. Comandând încă două beri, am oscilat între Jung şi Freud şi n-am ratat să gândim precum Joyce la Zürich – dar un Zürich în care nu doar faunii columbieni, ci şi Căţelul Pământului şi Ielele umblă cu tramvaiul. Dacă vrei să scapi, trebuie să te refugiezi prin biblioteci, librării, anticariate – şi să trăieşti o realitate mai palpabilă, cea din cărţile de istorie. – Apropo, ştii cartea lui Damé? Auzise de ea, n-o răsfoise, dar a fost cu două ore înainte la anticariatul de la Dalles şi a găsit asta cu numai un milion: mi-a arătat De oratore a lui Cicero, ediţie bilingvă (latină-franceză) în trei volume, texte établi et traduit par Edmond Courbaud, professeur à l’Université de Paris, Les Belles Lettres, Paris, 1985 (pentru primul volum, septième tirage), 1966 (pentru al doilea volum, quatrième édition) şi 1971 (pentru al treilea volum, quatrième tirage, cu precizarea: texte établi par Henri Bornecque et traduit par Edmond Courbaud et Henri Bornecque). Era distractiv acest monstru editorial heterotop, însă n-am putut să nu observăm – cu anume frustrare bucureşteană – că, în toate cele trei cazuri, adresa indicată pentru Société d’Édition «LES BELLES LETTRES» era aceeaşi: 95, Boulevard Raspail. Nici numărul, pe parcursul a 19 ani, nu se schimbase; dacă ar fi fost în Bucureşti, bulevardul s-ar fi chemat de două ori Kogălniceanu (43bis, 198, 5 – succesiv sau chiar simultan), de două ori Libertăţii, o dată Sudorilor (eventual Liberi) şi cel puţin o dată (pentru o lună măcar) Fumatului sau Kuala Lumpur. Dar întâmplarea fantastică a venit abia după ce am agasat chelnerul cerându-i încă două beri.
La pagina 57 a volumului al doilea (pe stânga sus: “… les rois ou celle qui établit la puissance tribunitienne; et qu’enfin cette sédition de Norbanus, née de la douleur publique et de la haine contre Cæpio qui avait perdu son armée, non seulement n’avait pu être réprimée, mais avait été allumée à bon droit?”, iar pe dreapta sus: “… factas, ut quom reges essent exacti, ut quom tribunicia potestas esset constituta; illam Norbani seditionem ex luctu ciuium et ex Caepionis odio, qui exercitum amiserat, neque reprimi potuisse et iure esse conflatam?”), noua proprietară a cărţii a descoperit trei foi de hârtie de biblie, de format ceva mai mic, delicat împăturite şi acoperite cu un scris de mână minuscul şi foarte îngrijit, ca de maniac. A trebuit să depunem un efort considerabil pentru a citi acele gângănii care, dacă ar fi fost tipărite, probabil că n-ar fi depăşit corpul de literă 8. Iniţial, ne-am gândit că era o farsă. Abia descifraserăm cam jumătate, când a venit chelnerul, aducând în braţe o pisică enormă de angora: – E a dumneavoastră? Parcă totul ni se punea împotrivă. Am reluat exerciţiul cvasicriptanalitic şi am înţeles cele ce urmează.
Era vorba despre un loc binecunoscut nouă, celor care trecuserăm prin facultatea de filosofie (cea de Stat) înaintea mutării pe Splaiul Independenţei. Îl descrisesem de mai multe ori – o dată cam aşa: “bătrânul Tractoraş (habar n-am cum îi zicea de fapt, i se mai spunea şi «La Sărăcie», «Bitteraş» etc., cu amărelile lui care te puneau jos într-o jumătate de oră pe neverosimil de puţini bani, cu buda la subsol în josul unei scări atît de meschine încât era imposibil să nu dai cu fruntea de tavan sau să nu iei după tine o navetă-două, din fericire goale, iar prin ‘96-’97 încă mai puteai întâlni aici, întâmplător, o veche prietenă franţuzoaică de la Medicină, să rămâi cu ea la o cafea şi apoi să revii la seminar luându-ţi la revedere şi promiţând inutil o să te sun”… Autorul de acum era în mod evident un obişnuit al cotlonului. Îl cunoştea pe Băducu, un fost pilot de avioane care făcuse şi o şcoală de asistenţi medicali înainte de marile revelaţii care l-au lăsat pe drumuri; se întâmpla să te oprească pe stradă, cărunt, mereu în zdrenţe pentru care uneori dovedea o grijă vecină cu pedanteria, îţi cerea o ţigară şi, dacă nu dispăreai numaidecât, aveai prilejul să afli tot. Bărbaţilor, fără deosebire, le zicea “vere”. El proiectase impresionantele galerii ce brăzdau dedesubturile centrului Capitalei, unind Cişmigiul cu Opera şi Policlinica Diham cu metroul şi, mai departe, cu fostul Muzeu Militar (de pe Uranus). Nenorociţii, când nu mai avuseseră nevoie de serviciile lui, îl aruncaseră în stradă (“Mai ai o ţigară, vere?”), dar lucrurile nu puteau să rămână aşa, va divulga oricui fiecare amănunt. Nu l-am mai văzut de câţiva ani: dacă nu s-o fi prăpădit, probabil că l-o fi adunat cineva într-un azil. Avea ceva dintr-o versiune de buzunar a lui Fernando Vidal, însă ratase până şi aici esenţialul.
Autorul nostru, aşadar, îl ştia pe Băducu. Îi mai ştia şi pe ceilalţi. Printre ei, tipul scund, uşor cocoşat, slab şi cu părul creţ, cu nişte ochelari solizi, mereu dând misterioase indicaţii băieţilor care veneau cu aprovizionarea. Mă întrebam dacă omuleţul acela o fi fost şeful. Oricum, era nelipsit.
Încă un detaliu. Amatorul de Cicero pomenea şi genialul meniu strecurat sub geamurile de pe mese. Alături de numeroase alte bijuterii, găseai acolo (scrise în creion, cu liniuţe, pe foi soioase) “articole” cum ar fi: “- Ouă ochiuri din 3 ouă”. E clar că textul nu putea fi o farsă. Iată acum întâmplarea, povestită, în original, la persoana întâi.
Noapte. În salon a mai rămas destul de puţină lume. Naratorul varsă din greşeală un pahar pe masă; e nevoie să coboare pentru a se spăla pe mâini. Trece pe lângă bar, evită din obişnuinţă lăzile goale din capătul coridorului în trepte, ajunge în capătul celălalt, se spală pe mâini, apoi începe să urce. Treptele să tot fie vreo 10-15. Cam pe la două treimi, la stânga se face un soi de nişă în care angajaţii îngrămădesc obiecte inutile (navete plesnite, găleţi, mături vechi…). Poziţia nişei este în aşa fel încât la nici o oră, indiferent dacă din zi ori din noapte, lumina nu are cum să pătrundă mai mult de un cot în interior, aşa că nimeni nu ştie cât se poate merge încolo. Şi nici nu se întreabă nimeni. De obicei. De data asta, însă, personajul, exact în momentul în care trece prin dreptul acelei Peşteri pe care nu-i dăduse prin cap să o considere demnă de vreun Mit al ei, se trezeşte nas în nas cu un cal. Asemănarea cu năzdrăvănia lui Márquez ni se pare atât de evidentă, încât aproape că ne uităm prin jur ca să vedem cine se amuză pe seama noastră. Când să fi strecurat foile în carte? Şi de unde ştia?… Mergem mai departe. Coridorul nu depăşeşte un metru în lăţime. Jos, între lavoar şi uşa closetului, există încă o uşă, dar este dintre cele masive, de fier, specifice intrărilor în blocurile vechi – şi pe deasupra dublată pe dinafară cu gratii (care se văd prin două spărturi). Chiar presupunând că ieşirea s-ar lăsa forţată, este foarte puţin plauzibil ca dincolo să fie altceva decât o minusculă curte interioară, fie lipsită de comunicare cu vreuna dintre clădirile vecine, fie având şi alte uşi, dar la fel de masive, blocate la rându-le. Era exclusă ipoteza, cunoscând aşezarea şi dimensiunile barului, ca, imediat în spatele acelei Sesam lovite de surzenie, să se afle direct cheiul Dâmboviţei. Încălcând orice regulă a timpurilor narative, personajul se pierde în reconstituirea hărţii locului. Nu reuşeşte să-şi amintească nimic, pe partea cealaltă a grupului de clădiri dintre bulevard şi Splai, în afară de baraca unde (parcă) s-a făcut un mic restaurant grecesc. Îl enervează gândul că restaurantul nu are niciodată clienţi, dar nu din compasiune, ci pentru că momentul de faţă cere o soluţie urgentă şi eficientă. Calul e tot acolo. Doar la 30-50 de centimetri de el. Pe unde ajunsese în nişă? Evident, fusese adus. Caii, în genere, nu coboară sub baruri. Îl enervează şi mai mult amintirea nepoftită a unui banc stupid despre un cangur care vine la Ritz şi cere un Gin Fizz; după ce îl bea tactios, îl plăteşte şi dă să plece, un ospătar uluit îl opreşte: “Mă scuzaţi, n-am văzut prea des canguri aici la noi”, răspunsul venind prompt: “Cu preţurile astea…”. Brusc, însă, Adevărul îi copleşeşte mintea: fireşte că, dacă animalul era prea mare ca să încapă în bar pe uşile cunoscute (cea din bulevard şi cea dinspre Dâmboviţa), atunci nu putuse fi adus în nişă decât prin nişa însăşi. Foarte clar: nu ştiuse niciodată cât de adâncă este, deci, dacă putea să încapă un cal, nu exista nici un impediment să fie, mai în spate, în beznă, şi un culoar ascuns – prin care calul să fi ajuns până acolo. Textul ni se părea de o idioţenie exemplară. Mai lipsea doar să aflăm că falşii barmani erau de fapt traficanţi de cai – pe care părinţii lor îi furaseră, prin vreo galerie construită de Băducu, pe sub Hipodromul acum ras, de la vechile Grajduri Regale. Foarte aproape de actualul sediu al Facultăţii de Filosofie, în paranteză fie spus. Finalul abia dacă ne-a dezamăgit: în clipa în care naratorul (“umilul Dumneavoastră servitor”, cum se autointitula fără să-şi disimuleze ipocrizia), înnebunit de dilemă, se hotăra să rişte şi să intre, pe lângă cal, în nişă, căutând cu disperare ieşirea, pe uşa de sus, dinspre salon, a apărut o studentă splendidă, care, cu un râs cristalin, i-a mărturisit că era calul ei. L-a rugat să lase drumul liber: calul s-a retras în nişă, privind-o în ochi. Domnişoara a coborât la toaletă, iar naratorul a fugit direct în bulevard, unde l-au fugărit barmanii, deoarece, în disperarea lui, omisese plata consumaţiei. L-au prins aproape de colţul dintre Pârvan şi Plevnei. Din fericire, povestea n-a cedat ispitei hugoliene ce o ameninţa. Fraza finală era direct adresată Procurorului, naratorul având convingerea că argumentele sale de până aici sunt mai mult decât suficiente pentru a demonstra vinovăţia exclusivă a celor care l-au băgat pentru două luni în spital, date fiind circumstanţele excepţionale care îl determinaseră să părăsească barul în chip intempestiv, “dincolo de orice intenţie de a mă sustrage obligaţiei de a achita nota”.
Pisica de angora ne privea cu o nepăsare ce friza obişnuinţa. Ne-am temut ca nu cumva chelnerul să deducă de aici că era într-adevăr a unuia dintre noi şi că, de fapt, încercam să păcălim personalul pricopsindu-l cu acel exemplar deosebit de pretenţios. Pe drumul către casă, până am ajuns în staţia troleibuzului (înaintea rondului de la Universitate), m-am uitat de două ori în urmă.
