Autoarea Anca Iosif ne conturează în linii mari și generoase profilul unei drumețe visătoare care caută un sens al propriului balast adăugat. Nu vorbim de un balast lipsit de valoare, ci de un balast care cu timpul poate ascunde o minunată cărare către piatra filosofală. Ea are cutezanța să o facă noi, chibiți, privim de pe margine.
Pănă la piatra filosofală, autoarea se îmbracă cu mai multe ipostaze (ce ne ancorează în vulnerabilitatea sa funciară) și pendulează introspectiv între posibile forme ale liniștii în baricadatul apartament din București sau la adăpostul naturii sau în laboratorul unui jurnalist urban sau pe teren în miezul acțiunii ca un jurnalist de mediu gată să și-o ia pe cocoasă.
Cartea e și o radiografie emoțională a societății românești
Cartea (”Împăcare pe Via Transilvanica”) nu e doar o mărturisire a unei regăsiri, ci o radiografie emoțională a societății românești. Omul educat, onest din România, fără pile și relații, cu oleacă de ghinion cuprins între 30-40 de ani (fără o raportare mimetic-axiomatică la puterea tradiției deci pus în fața necunoscutului), singur și izolat emoțional de multe ori, necăsătorit aflat în diverse dispute cu familia, ajuns la concluzia unei nefinalități (căsnicie, divorț, burlăcie involuntară, concubinaj dubios, copii etc.) sau inutilități (un om singur devine, în esență, inutil în societate și nu poate concura cu nivel de resurse ale unui cuplu pe care îl poate oferi, ce să vezi, tot unui cuplu!) pentru ceilalți, pentru societate.
Asta spune foarte multe despre noi ca societate și un astfel de comportament autarhic să spunem cu o doza de eufemism nu ajută nici proiectul Via Transilvanica, traseul pe care te poți plimba azi 1600 de km pe jos (sau cu bicicleta), ca posibil brand de țară turistic promovat în rândul românilor europeni.
București orașul devenit ”acasă” mult iubit pentru neajunsurile de tot felul
Surprinde atmosfera și chintesența locuirii în București (”chiar dacă nu e locul cel mai îngrijit sau mai prietenos cu pietonii în care să trăiesc, orașul ăsta e al meu”) unde trăiește ”ofilirea ca o plantă privată de lumină aștept doar să se facă seară, să trag jaluzelele (…) aștept ca între mine și lume să nu mai fi aștepări, doar jaluzele”. O însingurare ce stimulează și o formă de refugiu în sânul naturii la adulmecarea dulceagă a ceaiului, acompaniat de prăjitură, la minunata Cabana Mălăiești.
Pentru Anca Iosif, Ghidul drumețului este o evadare din lumea de zi cu zi a știrilor unde descoperă amuzată ”un castron plin cu mujdei ca lumea, de-aproape că stătea lingura pe verticală” și cunoaște ”un dram de liniște” de unde extrage ”nu un panaceu ci un calmant din rotunjimea dealurilor” căci după cum bine mărturișeste: ”încercam să reduc la tăcere vocile din capul meu, să regăsesc bucuria de a trăi”.
Însingurare, povești și intersecția dintre ele
Descoperă o viață la sat unee oamenii vorbesc cu ușurină despre singurătate și despre cum se luptă cu ea în timp ce observă și însingurarea albinelor. Se molipșeste de la această lume și după propriile cuvinte ” își dorește să nu se grăbească” căci ”Via Transilvanica e un spațiu viu și locuit, nu un traseu izolat. Observă camparea în spații sălbatice a pensionarilor europeni (fără all inclusive cum se poartă la noi”), constată că regăsirea ta poate fi și a altora, iar în timp ce ”lumea rămâne la fel tu te întorci schimbat”.
Frumos este adusă în discuție și cultura campingului unde ”prietenia se transformă într-un lung șir de cafele”
Conceptul de Gap year, terapia de traseu, schimbul de povești rămân necunoscute, din nefericire, pentru publicul român, deseori solitar și autarhic în snobismul său profund neoriginal.
Nu putea lipsi desigur, Alin Ușeriu, co-fondatorul Asociației Tășuleasa Social și inițiatorul proiectului Via Transilvanica, căruia i se realizează un portret de drumeț identificat rapid ca fiind „un foarte bun povestitor al istoriei țării”, precum și despre Banat, orașul Ferdinand și Otelul Roșu. Le fel apar deseori mici inserții ale autoarei despre mafia lemnului, jurnaliști bătuți în pădure.
Cel mai frumos mi s-a părut predilecția autoarei de a urmări ”starea de prezență în admirație” căci, după propriile vorbe nu există o regăsire fără o cărăruie. Mi-am amintit de citatul din părintele Cleopa: „Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul“.
Textul are o țesătură poetică care îmbracă călătoria autoarei care devine la final un avocat al propriului timp. Voluptatea sincerității este o invitație către un traseu al vulnerabilității pe care noi nu vrem să-l parcurgem. Oricum, dragilor, individual suntem datori cu o regăsire, fie ca e pe Via Transilvanica sau în drum spre muncă.
Până atunci să ne delectăm cu câteva crâmpeie ale autoare adunate de pe Via Transilvanica:
”Dincolo de reușita de a străbate 700 de kilometri la pas, redescopeream curajul de a merge în ritmul meu și bucuria de a explora fără să pun pe mine presiunea din lume”
”Via era, pentru mine, mizul perfect de cunoscut și necunoscut”
”Multe povești ale abundenței naturii noastre sunt la granița dintre incompetență și corupție”
”Via Transilvanica se inspiră mult din modelul El Camino; se vede asta și în privința bornelor și când vine vorba de carnetul drumețului sau tipurile de poteci propuse, plus că ambele sunt proiecte care îmbină cultura, istoria, gastronomia, religia și peisajele unei țări”
”Unii oameni se vindecă printre oameni, prin a fi în mijlocul oamenilor. Nimeni nu-ți garantează că dacă mergi sute de kilometri vei avea sufletul cusut”
”Dincolo de mersul în sine, contemplarea naturii venea să mă vindece mai mult decât puteam înțelege”
„În fiecare zi mia împăcăm o bucățică din noi cu lumea”.
Împăcare pe Via Transilvanica, debutul editorial al jurnalistei Anca Iosif, publicat de Editura Alice Books, în colecția Yesterday, este povestea a peste 700 de kilometri parcurși singură, printr-o Românie pe cât de spectaculoasă, pe atât de reală: printre păduri și animale sălbatice, stâne și oi, sate și oameni, dar mai ales printre propriile frici, comparații, așteptări și blocaje.
